luni, 8 noiembrie 2010

Scrisoare pentru ... tine!

Pentru ca m-ai rugat sa iti scriu si pentru ca mi s-a parut atat de frumoasa ideea.

Imagineaza-ti ca asta este o coala alba de hartie. De fapt nu atat de alba ... o foaie veche, cu marginile stricate din cauza schimbarii permanente a locului in care a stat ... la inceput a facut parte dintr-un caiet, apoi a stat singura pe o masa, dupa ceva timp a fost pusa pe un morman de hartii vechi pe care le pastram cu gandul ca le voi mai folosi candva. Astazi i-am schimbat iar locul. Sta aici in fata mea si incerc sa ma simt pregatita sa astern pe ea ganduri pentru tine. Ma uit la pixul pe care il tin in mana si imi doresc sa fi putut el sa picteze acest tablou, sunt sigura ca s-ar fi descurcat mai bine ... dar stii cum e, nimic nu e atat de usor precum am vrea.


Nu imi place sa fac asta! Nu imi place sa scriu cuiva, de obicei scriu pentru mine. As vrea sa pot sa pun literele una langa alta astfel incat sa iasa cea mai frumoasa scrisoare dar ma tem ca nu voi putea scrie nimic. Ma inec in cuvinte ca de fiecare data. Mi se ravasesc gandurile si mi se imprastie. Cred ca am nevoie de o sfoara ca sa le leg. Vreau sa le leg atat de strans incat sa nu mai raman niciodata fara ele. Vreau sa ma asigur ca voi putea spune mereu ceva.

Si uite asa ajung sa imi scriu iar mie, nu tie ... tie, care m-ai rugat atat de frumos sa imi cimentez gandurile pe o bucata de lemn transformata in hartie. E straniu acest sentiment pe care il incerc acum. Imi tremura mana in timp ce conduc pixul ce potriveste conturul slovelor rand pe rand. Nu am mai scris de mult o scrisoare. Nu i-am mai scris nici macar mogaldetei mele. E mai simplu sa o sun si sa ii spun cateva cuvinte. E incredibil cat de mult a ajuns sa insemne o scrisoare pentru mine ... cred ca mi se pare mult prea oficiala, sau am sentimentul ca nu imi da voie sa mint, sau ...

De fapt cred ca nu mai stiu sa scriu scrisori. Tot ce pot sa scrijelesc este un banal Multumesc. Insa un Multumesc venit din inima. Nu multumesc oricui si nici oricum ...

Multumesc prietenul meu drag ...

Asta a fost o scrisoare pentru tine!

Bianca Casaru!

sâmbătă, 2 octombrie 2010

Week-end de Septembrie ...

Departe de agitatie, griji si nebunie am gasit o oaza de liniste si relaxare, un loc cu suflet si cu oameni calzi ... va multumim pentru clipele minunate pe care ne-ati oferit ocazia sa le petrecem aici in inima Bucovinei!” - Aceste cuvinte se regasesc pe paginile albe ale unei Carti de Oaspeti din tinutul indepartat al Vamii. Spun indepartat caci este departe de Bucuresti, si parca rupt dintr-un basm.

Acest tinut fermecat se afla in Nordul Romaniei, aproape de punctul in care se agata harta in cui. Este o zona in care linistea te cuprinde fara sa iti dai seama. Un loc in care parca oamenii au uitat cum este sa te incrunti, cum este sa tipi, cum este sa fii suparat. Un loc in care iti dai seama ca respectul pentru natura inca mai este pastrat.

Am avut putin timp la dispozitie pentru a descoperi aceasta zona, insa timpul petrecut acolo a fost suficient pentru a ma face sa imi doresc sa ma intorc. Eu am simtit razele calde de septembrie, am vazut culorile jucause in frunzele toamnei, am privit razele peste coamele padurilor. Incerc acum sa imi imaginez cum arata zona primavara. Cred ca e proaspata ca roua care atinge primi muguri de iarba. Tanara, de un verde stralucitor – asa trebuie sa fie. Ma trec fiorii cand imi imaginez iarna, scaldata in raze albe si pufoase, atinsa de fulgi mari de zapada. Aici cred ca nu exista anotimp care sa nu fie frumos!

Am avut norocul de a ajunge anul acesta la Festivalul Hribului – editia a II-a - care a avut loc aici, in comuna suceveana Vama - un targ de produse traditionale locale, organizat de Asociatia Turistica Vama–Bucovina. Printre produsele pe care le-am putut degusta aici va pot enumere: ciuperci si fructe de padure, branza, lapte, carne, peste/pastrav in cobza sau afumat, dulceturi, muraturi si alte bunatati pe care nu vi le mai insir caci deja imi lasa gura apa, iar distanta de la Bucuresti la Vama nu se face chiar in jumatate de ora :P.


Festivalul este organizat cu pasiune si o dorinta mare de afirmare a zonei. Ce-i drept, au cu se sa se mandreasca! Aici traditiile inca se mai pastreaza, iar produsele din gastronomia locala pe care ei incearca sa le promoveze sunt delicioase. Tata daca ar fi fost acolo cu siguranta si-ar fi lins degetele la final si ar fi vrut sa ia cu el savoarea si gustul special al Bucovinei.

Cazarea in zona se face la pensiuni. Daca vreti hoteluri le puteti cauta in Gura Humorului. Distanta dintre cele doua asezari este de cca 17 km. Noi am stat la Casa Calin din Vama. O pensiune a carei caldura interioara te cuprinde de indata ce ii treci pragul. Aici linistea si relaxarea sunt la ele acasa. Masa este in mare parte cu bucate preparate in casa, iar afinata pe care o au aici iti pune sangele lenes in miscare, te invioreaza si iti reda puterea.

Din Vama poti ajunge cu usurinta si la manastirile din nordul Bucovinei : Voronet, Sucevita, Humor, Moldovita, Arbore, Putna si altele. La intoarcere am avut timp sa vizitam doar Voronetul. Timpul scurt si drumul lung catre casa ne presau. Manastirea este in plin proces de restaurare. Cerul era acoperit de nori asa ca albastrul picturii era ca cel al unei mari agitate in timpul furtunii.

Am plecat lasand in urma imaginile vizuale, insa am luat cu noi imaginile creata in adancul sufletului.

Ma voi intoarce!


Bianca Casaru

miercuri, 1 septembrie 2010

Povesti de adormit copii ...

Asta as vrea sa stau s-ascult ... la gura sobei, pe o zi ploioasa de toamna, citite dintr-o carte sau spuse din aduceri aminte, stand ghemuita pe un scaun si privind in gol sclipirile de lumina. Sau mi-ar mai placea sa lenevesc in varf de claie, cu miros de fan in jurul meu, deasupra doar cerul acoperit de stele iar auzul sa mi-l gadile un greiere.

E frumos. Pentru prima data imi place toamna, cu soare si cu ploi, cu frunze ce aluneca usor din teaca. Nu ma mai deranjeaza ca trebuie sa sar o balta ... chiar cred ca n-ar fi rau sa ma descalt si sa ma joc asemeni un copil prin ea! O sa imi spui ca nu mai sunt un tanc, dar ce conteaza!?

Imi scutur capul si sar dintr-o idee-n alta, si fuge gandul si ma trec fiori ... dar serios iti spun ca imi cam place caci as putea trai cu un gand frumos o viata ... si o viata mi-as dori sa am un gand frumos. Dar a venit toamna si nu vreau inimi umbrite, vreau zambete, momente si un morman de frunze ... sa le arunc spre cer si sa le prind in palma ... ca sa ma bucur de atingerea a mii de culori.

Asta e toamna la care visez ... e toamna pe care o pictez! E un gand frumos ...

Bianca Casaru

duminică, 29 august 2010

Pentru tine ...

Da, pentru tine voi scrie atat de frumos. Pentru tine voi alunga umbrele si voi lasa razele soarelui sa patrunda. Pentru tine am sa vorbesc despre locul meu special. Pentru tine am sa imi port gandul in locul de unde mi s-a intors trupul.

Am avut un week-end pentru mine, asa cum mi-l doresc pentru ... multi. Am plecat undeva aproape si totusi atat de departe. Am plecat la mai putin de 200 de km de perna pe care imi sprijin capul acum, dar am ajuns acolo unde las grijile parca pe un alt taram. Probabil ai ghicit ... am ajuns din nou in Bisoca mea, intr-o sambata cu mult soare si multa liniste si o mare de verde.

Am mancat prune, multe prune brumarii,mere si
coarne, Am lenevit si am rasfoit Procesul lui Kafka, in timp ce asteptam ca soarele sa imi mangaie pielea. Am colindat dealuri si vai, am privit cerul printre frunzele copacilor. Am inumarat stelele. Am stat intinsa in iarba si am ascultata greierii si lacustele intrecandu-se in corzi de vioara. Mi-am purtat gandul peste aceleasi varfuri peste care zboara numai vantul. Am ascultat stropii de ploaie certandu-se cu pamantul. Mi-am strecurat picioarele printre firele de iarba. Am privit paianjenii insirandu-si alene panza.

M-am bucurat de liniste si am savurat clipa. Am trait atunci, nu trecutul sau viitorul. M-am gandtit la tot si la nimic. Am imprastiat zambete si am impartasit fericirea.

Astazi m-am intors de la dealuri si paduri, la mormane de blocuri, frunti incretite si ganduri apasatoare. Dar pare ca tot ce vad acum e mai putin trist si cu mai multa culoare.

Vreau sa invat sa iubesc!

PS: Multumesc Oana

Bianca Casaru

duminică, 22 august 2010

Don't be a victim of things I do to survive...

Nu este o constatare noua ... si probabil ca nu sunt nici prima persoana care spune asta.

Da, este adevarat ca fiecare persoana ia decizii, fiecare persoana traieste ... sau supravietuieste. Dar este la fel de real ca fiecare gest, gand, idee, fapta, cuvant pe care il exprimi sau il faci, va avea consecinte asupra altor persoane din jurul tau. Din cauza asta as vrea sa traiesc intr-o lume fara oameni, intr-o lume in care o privire nu va supara pe nimeni, un gest nu va incomoda, o idee nu va distruge, o fapta nu va afecta pe nimeni.

Astazi le multumesc celor care au stiut sa nu devina victime ale existentei mele. Dar oare cati oameni au trecut pe langa mine total neafectati? O privire urata in loc de sustinere, un gand trist in loc de o alinare, o idee absurda in loc de o mana intinsa si multe alte zambete inlocuite cu cristale de lacrimi amare. Imi dau seama acum ca este trist, caci realizez ca de fapt multumesc ... nimanui!

Am scris asta ca sa va dati seama ca lucrurile, din giganticul univers mic in care traim, sunt corelate. Fiecare rotita miscata o pune in functiune pe o alta. Nu poti opri lumea in loc, caci ar insemna sa ucizi tot. Poti insa sa nu te consideri o victima, caci nu stii de unde a inceput tot.


Bianca Casaru

miercuri, 28 iulie 2010

Nu spune nu ...

Nu stii daca vei ajunge la capat dar pornesti ... cu pasi marunti, timid/a , respirand doar cand iti aduci aminte. Apoi crezi ca ai invatat, incepi sa faci pasii mai mari, mai rapizi, mai apasati ... lumea chiar te-ar invidia pentru curajul tau. Ei, restul, nu stiu ca inca iti este frica dar ca ai invatat sa gresesti, sa accepti ceea ce se intampla, ca esti sigur/a tocmai pentru ca stii ca nimic nu este sigur. Urmatorul pas pe care il faci poate fi ultimul, sau poate fi primul dintr-ul lung sir de alti pasi.

Am pasit si eu si mergand inainte am invatat ca trebuie sa iti misti singur/a picioarele pentru ca nu o va face altcineva in locul tau. Am invatat ca nu trebuie sa iti fie frica sa continui. Ai dreptul sa alegi, ai dreptul sa refuzi, ai dreptul sa schimbi directia si ai chiar dreptul sa te opresti in loc. Dar de ce sa te opresti? De ce sa dai inapoi? Aceste locuri iti sunt deja cunoscute. Mai fa un pas, descopera ce se ascunde sub urmatoarea atingere, afla ce carari se incruciseaza in imediata ta apropiere. Nu-ti fie teama de emotii si nu incerca sa le ascunzi. Descopera cu toate simturile : priveste fara sa lasi culorile sa se transforme in nuante de gri, asculta si diferentiaza sunetele, simte mirosul verdelui, albastrului si a tot ce este mai gingas si placut, distinge texturi atingand, gusta ... nu doar mancare, ci tot ce poate fi dulce, acru, amar si de ce nu, piperat ...

Nu cauta perfectiunea ... ea nu exista! Nici macar nu stii sa o definesti. Ce inseamna acest cuvant pentru tine? O forma? Un sentiment? O idee? Toate sunt relative. Nimic nu este sigur. Perfectiunea este la fel de incerta ca si urmatorul pas pe care il vei face. Nu stii ce sau cine va spulbera acest cuvant, cum nu stii daca piciorul tau va atinge un punct fix sau va aluneca fara sa il poti controla. Si cu toate astea nu trebuie sa iti fie frica ... ai incredere in tine ...

Mai fa un pas!

Bianca Casaru

luni, 5 iulie 2010

Et in Arcadia Ego!

... si stii ce mai cred? cred si ca ar trebui sa fim mai atenti in ceea ce priveste cautarea. Cateodata cel mai bun lucru este chiar in fata ta, chiar in viata ta si tu nu il vezi. Atunci il pierzi. Cateodata cel mai bun lucru este chiar acolo, in tinutul tau, in curtea ta, si prea multa cautare te poate duce in juru lumii si te face sa pierzi totul in viata. Cred ca viata este simpla. Imi place viata simpla. Prea multa agitatie si griji despre tot felul de lucruri sunt pierdere de vreme. Placerile simple, acestea conteaza. Sa te multumesti cu ceea ce ai, cu prietenii pe care ii ai, cu viata ta, desigur. Asadar, daca ar fi ca eu sa am o Arcadie, ar trebui sa fie ceva simplu, ceva ce este acolo si aici si ceva ce nu pot pierde niciodata. Dar nu pot spune ca as avea acel lucru acum! ... Acum tot ce am este ceva ce poate fi pierdut, nu este nici aici , nici acolo, exista dar nu stiu unde, se desfasoara si trece prin timp fara sa imi dau seama daca va lasa vreo urma ... as fi vrut sa lase o urma, asa mai aveam o sansa sa o gasesc! Dar se va pierde in intunericul nopti si va fi de negasit in lumina soarelui. Mai am totusi o speranta. Sa reusesc sa aflu unde e atunci cand soarele se cearta cu luna pentru stapanirea timpului ... pierdut! Doar atunci intunericul nu este atat de intunecat si lumina nu este atat de puternica! Atunci va fi Arcadia mea! ...

Un zambet ...

Am sa va pun o intrebare : De cate ori ati stat intinsi in iarba cruda a primaverii privind stelele alaturi de cineva drag?


Raspunsul il stiu ... probabil niciodata! Nu ratati momentul ... ganditiva la cineva drag, luati-i mana in mana voastra si plecati!


Unde? Acolo unde cerul este senin si linistea va cuprinde ... acolo unde nu trebuie sa va ganditi la altii ci la voi... acolo unde o stea te poate face sa zambesti iar cerul te poate face fericit, acolo unde cuvintele nu isi au locul iar privirea poate vorbi, acolo unde toti porii vibreaza si unde bataile inimii nu se vor opri.

Astazi vad toate stelele si chiar mai mult de atat ... vad un motiv pentru care sa zambesc ...



Ce cer senin!...



Bianca Casaru

Vis si realitate ...

Din cand in cand ma mai gandesc la cum mi-ar fi placut sa fie viata mea, la ce mi-ar fi placut sa fiu cand as fi fost mare... si la multe alte lucruri care ar putea sa ma faca fericita. Ma mai gandesc uneori si la un print calare pe un cal negru nu alb, care sa apara ne nicaieri si care sa ma ia cu el in acest nicaieri al lui. Alteori ma gandesc la cat de frumos ar fi sa fie mereu cald si sa nu mai tremur de frig, adica la cat de frumos ar fi sa nu mai fie iarna, dar apoi ma razgandesc, ar fi foarte trist un Craciun fara zapada!. Si imi trec astfel de ganduri mereu prin minte si de multe ori sunt ganduri care se contrazic.

Astazi ma gandeam la cat de frumos ar fi sa ma trezesc pe o plaja cu un nisip fin, cum foarte rar ai ocazia sa atingi, sub o umbrela de paie, cu capul sprijinit de o perna crem, de catifea cu ciucuri, in mireasma unei narghilea de portocale. Din cand in cand sa mai simti atingerea fina a brizei racoroase a oceanului. Sa fie atat de liniste incat doar delfinii sa te mai deranjeze din cand in cand, sau broastele testoase. Dar stai!, am uitat , broastele testoase nu fac zgomot, iar delfinii nu ar putea sa te deranjeze asa ca nu ti-ar mai ramane decat sa te simti ca in paradis.

Sa te trezesti intr-o dimineata cu un cer senin, turcoaz si sa astepti primele raze de soare sa iti alinte privirea. Sa stai acolo pe un ponton asteptand o noua zi plina de calm si sa te simti luata in brate, alintata si rasfatata. Sa-ti plimbi privirea de-a lungul tarmului si sa nu vezi altceva decat o alee - alea stelelor de mare! Sa iti trezeasca mirosul un ceai de iasomie, si gustul un mic dejun cu fructe exotice. Sa fii asadar intr-un astfel de loc in care se poate adeveri zicala: "Trezeste-te dis de dimineata pentru ca ora de dinaintea rasaritului este imprumutata din paradis".

Dar apoi ma trezesc din acest vis. Imi dau seama ca sunt in Bucuresti iar aici singurul nisip fin pe care pot sa il ating este praful care se asterne zi de zi pe mobil mea. Incerc sa privesc un rasarit pe care insa nu il pot vedea din cauza blocului ce se inalta in fata geamului de la dormitorul meu si singura perioada de liniste pe care o pot avea este atunci cand dorm, dar nici atunci mereu caci se mai intampla uneori sa visez, ba chiar sa am un cosmar. Dimineata nu imi permit sa beau doar un ceai si sa mananc un fruct, si nici nu pot sa pierd prea mult timp uitandu-ma pe geam, caci trebuie sa plec la serviciu. De linistea si spatiul imens pe care ti-l ofera plaja nu mai vorbim, cand ies din casa ma ateapta doar o mare de masini si blocuri, oameni agitati si mult praf, nici urma de aer curat si atmosfera linistita... Adio vis, m-am trezit iar in orasul asta gri!


Bianca Casaru

joi, 24 iunie 2010

De ce "Ipotetic"?

"Ipotetic vorbind este posibil orice" - asta aud mereu.

M-am saturat insa de ideile spuse intr-o doara, de lucrurile care nu se intampla niciodata. Cei care ma stiu, au observat deja ca nu imi place sa vorbesc prea mult despre mine, cum de altfel nu obisnuiesc sa promit. Mi se par inutile cuvintele multe, sunt de prisos.

Nu stiu ce m-a apucat. M-a enervat astazi cuvatul "Ipotetic", atat de tare incat nu mai vreau sa aud ca "ar fi posibil", vreau ceva concret.

De exemplu, luni m-am saturat sa astept. De obicei nu prea fac asta, adica nu astept si nu pentru ca nu as vrea ci pentru ca nu am rabdare. La mine lucrurile trebuie sa se intample, fara sa imi lase un ragaz prea mare. A fost una dintre situatiile ipotetice in care oamenii pot fi fericiti, la fel de ipotetic insa ca si afirmatiile cum ca pinguinii pot sa zboare, fulgii de zapada rezista si in Egypt, fluturii albi traiesc la Polul Nord.

Astazi sunt ca un copil caruia ii trebuiesc lucruri concrete ca sa inteleaga, nu vorbe si nu descrieri, nu idei, concepte sau teorii. Astazi simt nevoia sa ma iei in brate ca sa inteleg ca ma iubesti, sa imi arati usa ca sa stiu pe unde trebuie sa intru, sa imi misti picioarele ca sa pot sa merg, sa ma intrebi ca sa iti pot raspunde.

Astazi sunt lipsita de idei si plina de ganduri. Stau ingramadita pe un scaun in fata acvariului si nu pot sa vad pestii, imi vad doar gandurile.

Bianca Casaru

joi, 17 iunie 2010

Sharm-ul Egyptului l-am gasit in Sharm!

De obicei oamenii isi fac planuri pentru calatorii, cauta din timp ce pot vedea in vancanta mult dorita, isi iau suficienti bani incat sa poata explora locurile necunoscute si se asigura ca si-au luat tot ce au nevoie pentru a se simti confortabil.
In aceeasi ordine de idei, cand vor sa calatoreasca, oamenii se asigura ca vor ajunge la timp la autocar/avion. Desi sunt agent de turism cu experienta si de fiecare data cand am turisti care pleaca cu avionul ii atentionez ca trebuie sa fie cu 2 ore inainte de decolare pe aeroport, pot spune ca in cazul vacantei mele in Egipt (din perioada 01-08 iunie 2010), eu nu am fost tocmai cel mai "responsabil" turist.
Iata cum incepe aventura mea de 7 nopti in "Perla Africii" - Egipt...

Desi stiam de ceva timp ca pe 1 Iunie va fi greva (eu plecand pe 1 iunie in Egipt), nu m-am gandit in nici o clipa ca trebuie sa plec mult mai devreme de acasa pentru a avea suficient timp sa ajung la avion astfel incat sa nu am probleme. S-a inteles, cred, ca nu am reusit sa ajung cu 2 ore inainte ca pasarea de fier cu aripile mari sa isi ia zborul. Nu am ajuns nici macar cu o ora mai devreme, pentru a-mi lua actele ... am ajuns deabia dupa ce s-a inchis check-in-ul... In mod normal nu as fi reusit sa ma mai urc in avion, insa cu putin ajutor din partea colegului meu (multumesc Cristi ;-) ), am reusit sa ma imbarc in calatoria spre Nord-Estul Africii.
Sincer nu credeam ca voi mai prinde zborul, ca voi vedea Egiptul, ca ii voi descoperi misterele, ca voi simti nisipul desertului sub picioare sau ca voi privi reciful de corali ascuns sub apele limpezi ale Marii Rosii. Nu pot descrie in cuvinte cum adrenalina tropaia in interiorul meu, doar la gandul ca voi rata toate aceste lucruri.

Cand am ajuns pe aeroportul din Hurghada, inca nu imi venea sa cred ca sunt acolo. Mainile imi tremurau in momentul in care am dat pasaportul pentru a fi vizat. Cand am iesit insa din aeroport, caldura m-a fortat sa rostesc primele cuvinte "Vreau acasa", pe care aveam sa le regret mai tarziu.

Ne-au intampinat ghizi vorbitori de limba romana, care pe tot parcursul sejurului ne-au povestit despre Egipt, despre cultura egiptenilor, despre istoria si economia acestei tari, precum si legende legate de faraoni. In jur de ora 14.00 eram la hotel, cazati in Hurghada.
Hurghada are doua centre : centrul vechi, cu "old medina" si bazarul vechi, si centrul nou, numit si centrul turistic. Seara am iesit in Centrul Vechi al Hurghadei. Aici sunt magazine cu preturi fixe si magazine in care preturile se negociaza. Frumusetea este bine inteles sa te targuiesti cu localnicii pentru a te bucura de arta de a negocia cu un arab... Orasul vechi este locuit numai de egipteni, nu este destinat neaparat turistilor, de aceea nivelul de trai aici este mai scazut, oamenii sunt mai traditionali, dar si strazile sunt mai neingrijite -- insa aici ai ocazia de a intelege ce inseamna cu adevarat traditie si cultura, fara a fi cosmetizate sau "impachetate" cat mai frumos pentru a fi vandute... Dupa o seara de shopping in centrul vechi al Hurghadei, am mers cu totii la somn - fusese o zi grea pentru toti.

A doua zi a trecut destul de repede, am vizitat hotelurile din Hurghada - care nu sunt deloc putine... Aici gasiti hoteluri de la cele mai ieftine, in care conditiile nu sunt excelente pana la resorturi incantatoare de 5* in care poti sa iti petreci linistit concediul alaturi de cei dragi. Soarele era atat de puternic, incat simteam cum patrunde prin haine pana in piele. Deabia asteptam seara ca sa ne putem distra. In acea seara ne-am bucurat de Cobra Show. Am avut parte de o reprezentatie spectaculoasa cu cinci serpi cobra. In timpul spectacolului am ajuns si eu pe scena, iar cei cinci serpi au ajuns pe mine. Erau hipnotizati, dar frica tot exista. Nu stiam daca se vor trezi sau nu. La final a ramas o singura cobra pe mine, pe care "imblanzitorul" de cobre a trezit-o. Simteam cum se misca intr-o parte si-n alta pe gatul meu si nu stiam daca sa ma misc sau nu. Senzatia a fost unica. Simteam acea vietate cu sangele rece cum imi raceste si mie pielea prin locurile prin care trece. Asa s-a sfarsit ce-a de-a doua seara.
A treia noapte la ora 02.00 am plecat spre Cairo. Drumul este destul de lung si obositor. Nu se mai merge in convoi, insa se fac opriri destul de dese pentru verificari. In jur de ora 09.30 eram in fata piramidelor. Platoul Giza (Gizeh) ni se descoperea in toata splendoarea lui. Parca ar fi alta lume, o lume pierduta acum cateva mii de ani! Aici stau insirate trei piramide: Piramida lui Keops, Piramida lui Kefren si Piramida lui Mikerinos, iar mai la vale, parca avand grija de acestea, sta de paza Sfinxul. Desi se vede cum a trecut timpul peste faimosul platou, maretia constructiilor a ramas.

As fi stat ore in sir in fata acestor minuni incercand sa inteleg cum au putut oamenii sa ridice acele blocuri imense de piatra, care puse una peste alta reusesc sa creeze in interiorul lor un loc special. Legendele spun ca daca lasi un vas cu lapte dulce in interiorul piramidelor, la fel de dulce il vei lua inapoi si peste o saptamana.

Sfinxul sta ca un strajer la poalele piramidelor. Acea creatura cu chip de om si trup de leu combina doua simboluri: capul, deci inteligenta regelui conducator, cu trupul puternic al leului, care era asociat la randul lui cu simbolismul solar.

De aici am plecat mai departe la o parfumerie din Cairo. Oamenii foarte draguti si amabili, ne-au oferit mai intai cate ceva de baut, apoi ne-au prezentat rand pe rand cateva esente de parfum. Cei care au dorit au avut si posibilitatea de a cumpara pentru ei sau pentru cei de acasa cateva esente de parfum sau sticlute frumos decorate.

Urmatoarea oprire a fost Muzeul de Egiptologie din Cairo - unul dintre cele mai mari muzee ale lumii, care adaposteste cea mai mare colectie de arta egipteana (printre care si comorile gasite in mormantul lui Tutankhamon). Din nefericire nu va pot povesti foarte multe, deoarece din cauza caldurii si a aglomeratiei mi s-a facut rau si a trebui sa ies din muzeu dupa primele 15 minute petrecute acolo. Din cate am inteles insa, in sala mumiilor sunt expuse mumiile a 27 de faraoni, intre care Ramses II si Tuthmosis III. Muzeul este organizat pe 7 sectiuni care expun piese din Regatul Vechi, Regatul de Mijloc si Regatul Nou. Mai multe veti putea descoperi chiar voi cand veti ajunge acolo.

La ora 16.00 s-a terminat plimbarea si am pornit-o pe drumul spre Sharm El Sheikh. In jur de ora 14.00 eram in camera hotelului incercand sa dorm. Am petrecut doua zile aici, insa zona mi-a placut mult mai mult decat in Hurghada. Unele hoteluri sunt mai noi si cu mai mult stil si eleganta, insa acest lucru se oglindeste in tarife. Serviciile parca putin superioare si oameni mai atenti si mai calzi. Centrul orasului diferit de ce am vazut in prima seara a excursiei in Egypt, este categoric mai curat si mai placut mirositor, mai civilizat, mai "occidental", insa nu la fel de traditional.

Distanta era destul de mare intre hotelul la care am fost cazati si centru, insa acest lucru nu ne-a impiedicat sa petrecem urmatoarea noapte in Naama Bay (centrul statiunii). Am fumat o nargilea pe cea mai scumpa strada din Sharm, apoi am mers in Club. Am ales "Little Budha", iar la cativa pasi era si un Hard Rock Cafe. Destul de scump localul, dar placut. In Naama Bay se afla clubul "Pacha" votat pe locul 25 in DJMag Top 100 Clubs 2010, insa prea scump pentru buzunarele noastre, asa ca nu am intrat.

A doua zi in Sharm el Sheikh a fost senzationala. O mica plimbare cu vaporul cu fundul de sticla ne-a dezvaluit minunile adancurilor (aceasta excursie optionala o puteti avea si in Hurghada). Am vazut o lume colorata, i-am salutat pe Nemo, pe Dori, pe Flouder si pe Sebastian. Ariel nu a vrut sa isi faca aparitia, insa in locul ei s-a lasat descoperita o mare colorata plina de corali galbeni, verzi, albastri, rosi, anemone mai mici si mai mari, caluti de mare si multi alti pestisori imbracati in culorile curcubeului. Pentru cei care au frica de apa, inot si sa nu mai vorbesc Scuba Diving, acest vaporas este o alternativa chiar placuta. Nu am rezistat tentatiei si am intrat si in apa. M-am jucat cu pestisorii si am privit reciful de corali. Apa este atat de limpede incat se vede totul si de la suprafata.

Seara ne-am petrecut-o in centrul Alf Laila Wa Laila, o locatie in care se tin mai multe spectacole in acelasi timp. Nu am avut timp sa luam parte decat la doua dintre acestea. Primul, o punere in scena a istoriei Egyptului, cu povesti despre faraoni, piramide, temple si sfinx. Cel de-al doilea un show de belly dancer. L-a inceput a incercat sa ne incante privirile o dansatoare din buric, dupa care au urcat pe scena patru barbati imbracati in niste rochii mai lungi care s-au invartot timp de 15 minute, iar cand au terminat au fost in stare sa paraseasca scena mergand drept. Dupa ei a urmat un alt show de belly dancer. De data aceasta un barbat si patru femei. Sincer, nici macar femeile nu se miscau atat de bine pe cat o facea acel barbat. Trecand peste faptul ca era barbat, miscarile lui erau de-a dreptul impresionante. Mai sunt si alte show-uri in acel complex, pe care insa nu am avut timp sa le vedem. Cert este ca merita sa ajungeti acolo!

Trebuie sa va atentionez sa aveti grija ce mancati si ce beti, iar daca stiti ca aveti probleme cu stomacul, pregatiti-va inca de acasa si nu uitati sa va cumparati ceva pastille, pentru ca riscul de a va deranja la stomac este foarte mare, apa de la robinet in Egipt nefiind potabila.

Din Sharm ne-am intors in Hurghada unde am mai stat o noapte apoi ne-am intors acasa... Aceasta este, pe scurt, aventura mea in misteriosul Egipt.

Pana cand voi avea dispozitia sa scriu iar, va spun doar atat: bucurati-va de fiecare zi din viata voastra si nu uitati sa zambiti!

Bianca Casaru

marți, 27 aprilie 2010

Fericirea are forma de ...


Si tu ti-ai dat seama?

S-a intamplat cumva si iar nu am mai scris de mult! Cred ca din cauza lipsei de inspiratie, caci timp avem cu totii suficient. Nu vreau sa ma mai plang ca nu imi ajung clipele, sau ca nu sunt fericita. Fericirea exista peste tot in jurul nostru, doar ca uneori uitam cum arata, sau uitam sa o traim. Pierdem momente pretioase pentru ca ne gandim ca nu avem timp de pierdut. Acele franturi de trairi nu inseamna insa timp ratacit ci mai degraba gasit.

Peste ani nu iti va face placere sa iti dai seama ca ai pierdut zeci de momente pretioase, zambete, ochi sclipitori. Nu vei mai sti cum arata zambetul care te-a fermecat, ochii care ti-au tulburat linistea, mainile care ti-au sprijinit gandurile, umarul care ti-a sustinut
moralul.

De fapt vorbesc prostii! Nu peste ani, ci maine nu iti vei aduce aminte daca cel de langa tine a avut astazi ochii inecati in lacrimi, sau daca a ras toata ziua. Cu siguranta nu ai mai intrebat de mult pe cineva “Ce ai mai facut?” pentru ca raspunsul pe care ti-l va da iti va manca mult prea mult din pretiosul tau timp.

Astazi am gasit fericirea in mii de forme. Am descoperit-o in verdele crud al frunzelor de cires din fata blocului, in zambetul lui Ral cand s-a uitat de dimineata la pesti, pe chipul luminos al Genutzei cand mi-a spus buna dimineata, in ochii albastrii ai catelului care s-a gudurat pe langa mine cand i-am aruncat bucata de covrig la care se uita, in visul pe care l-am avut noaptea trecuta, in care soarele imi atingea pielea printre ramurile celui mai frumos castan, in glasul mamei cand ma alinta, desi o face destul de rar.



Astazi un lucru in plus mi-a ridicat colturile gurii si mi-a aprins sclipirea din ochi: gandul la Bisoca mea, la acel colt verde al sufletului meu. As fi vrut sa ma pot ridica de pe scaun si sa alerg pana acolo, sa ajung la ingerul meu imbatranit de singuratate, sa ii sarut mainile, sa ii ating obrajii arsi de soare, sa aud glasul copilariei mele. Este ciudat cum exista pe lume zeci de locuri, rare prin frumusetea lor, dar mie cel mai drag imi este acolo, alaturi de prichindelul meu, la marginea padurii, in pustiul poienii, in linistea gradinii, unde agitati sunt doar greierii.

Dar m-am ridicat dupa scaun si nu am reusit sa fug. Doar gandul meu nu a contenit astazi din alergarea lui, in cautarea a zeci de alte lucruri frumoase. Am zambit gandindu-ma la calatorii, la carti, la povesti cu fantome, la fluturi albi, la buline, zeci de buline si la multe baloane. Mi-am adus aminte cat de mult imi plac Calele, caii, mersul pe jos, marea. Da ... maaaarea! Si soarele si nisipul si valurile si calutii de mare si vantul cand adie lin si ploaia calda de vara. Si apoi imi place si rosul frunzelor de cires amar cand e toamna si mirosul de iasomie amestecat cu crin si primul fulg mare de zapada si cantecul cucului primavara.

Si as putea continua asa, insirand zeci, mii de alte lucruri care imi fac inima sa tresara, dar este deja 03.49 si am treaba. Ma grabesc sa ii fac loc si celuilat EU sa traiesca, cel ascuns in lumea viselor de noapte.

miercuri, 17 martie 2010

Cum ar fi fost daca as fi fost baiat?

M-am intrebat de multe ori cum ar fi fost oare daca as fi fost baiat si nu fata! Si nu ma refer la cum as fi aratat fizic ... fara par lung, fara sani, cu barba ... ci la ce as fi facut sau ce caracter as fi avut!

Daca o luam de la incepu ar suna cam asa : m-as fi jucat cu robotei si masinute in loc de papusi si carti de colorat, as fi stricat peretii din casa jucand miuta si avand usa pe post de poarta. As fi crescut, as fi ajuns la scoala si pentru ca imi place foarte mult parul lung vreau sa cred ca mi-ar fi placut si daca as fi fost baiat, asa ca as fi tras toate fetele din clasa de codite. M-ar fi placut toate fetele iar pentru a nu ma face de ras poate chiar as fi si invatat.

M-as fi facut si mai mare si as fi ajuns la liceu. Pentru ca nu as fi avut prea multi bani as fi facut tot felul de schimburi ciudate, din care normal eu sa ies castigat. Mi-ar fi placut doar matematica si sportul si as fi stat mai mult prin oras decat la invatat. Noaptea mi-as fi pierdut-o in fata calculatorului cautand tot felul de lucruri ciudate si in acelasi timp interesante pentru a putea impresiona fata cu ochii mari din banca a treia, asa ca nu pot spune ca as fi fost prost, poate doar prea putin interesat!

As fi vrut sa fac armata, sau poate ca nu. Armata mi-ar fi placut sa o fac in postura de fata, in cea de baiat cred ca as fi fugit de ea. As fi dat la facultate doar ca sa scap de armata asa ca nu pot spune ce profil as fi urmat. As fi ajuns probabil un derbedeu ... si cand ajung la acest rezultat imi dau seama ca de fapt ma plac, dar nu in calitate de baiat.

Imi place sa fiu fata chiar daca sunt lucuri pe care le-as schimba. Ar insemna sa ma cred perfecta daca nu as gandi asa si ma stii, nu sunt asa! Imi place parul lung si imi plac tocurile. Imi plac unghiile naturale si oja rosie. Imi place sa fiu puternica intr-un corp firav. Imi plac fardurile si imi place sa fiu ... imi place sa fiu eu si nu altcineva!

Bianca Casaru

luni, 15 martie 2010

I was thinking to log off ...

Sunt curioasa daca exista macar o persoana care sa nu fi vrut la un moment dat sa renunte la ceva. Eu cred ca nu! Cred ca fiecare fiinta care poseda o constiinta, un suflet si posibilitatea de a gandi, a vrut macar odata sa renunte. Doar ca, dupa cum este normal, noi oamenii renuntam la lucruri diferite. Nu stiu ce este mai greu. Sa-i fie oare mai dificil individului care s-a trezit dimineata sleit de puteri si a avut gandul de a renunta la locul de munca, sa-i fie mai greu aceluia care s-a certat cu iubita/iubitul si a vrut sa termine relatia aceea care a devenit monotona si amorfa sau sa-i fie mai greu copilei aceea plina de viata ce s-a saturat de atata ploaie si a renuntat la a mai iesi din casa?

Sunt diferite lucruri la care putem renunta si fiecare lucru poate insemna totul pentru noi. Pentru barbatul acela inalt, imbracat in costum, care lucreaza in vanzari si deabia asteapta sa ajunga acasa ca sa ii deschida usa un ghindoc descult totul poate insemna familia, pentru copilul cu ochii mari si negrii de la coltul strazii totul poate fi o bucata de paine, pentru mogaldeata mea cu parul mai mult alb decat sur totul inseamna copii si nepotii aflati la 200 de km.

Tuturor ne e frica sa renuntam la lucruri. Probabil pentru ca le iubim prea mult sau poate pentru ca ne e frica de un nou inceput. Eu nu stiu ce inseamna totul pentru mine, pentru ca am mai multe lucruri fara de care nu as putea trai. Nu as putea alege niciodata doar un lucru pe care sa il pastrez mereu. Imi iubesc famili, imi iubesc prietenii, iubesc soarele dimineata si ploaia calda de vara, iubesc sa umblu descuta in iarba cruda de la marginea raului, iubesc fulgii de nea in ziua de Craciun.

Si cu toate astea am avut momente in care am vrut sa renunt la tot, in care nu gaseam rostul zilei de maine. Mi-am revenit din acea stare in momentul in care o persoana mi-a spus ca nu destinatia finala este importanta, ci calatoria, drumul in sine. Mi s-a spus ca nu este important unde ajungi, ci ce faci si pe unde alegi sa mergi pentru a reusi sa atingi varful. Asa ca am inceput sa nu ma mai gandesc la ziua de maine si sa traiesc ziua de azi. Nu vreau sa mai renunt la nimic si de fapt nici nu am la ce sa renunt. Tot ce iubesc, nu posed, deci nu pot renunta la ceva ce de fapt nu am.

Bianca Casaru

miercuri, 10 martie 2010

Dezastru ...

Asa arata o sala de curs.

Cred ca ar trebui sa incep prin a descrie usa. Arata ca o marturie inca vie a revolutiei. De parca s-ar fi tras zeci de focuri de arma, dar pentru ca asa nu au reusit sa o distruga au luat-o si la lovituri de ciocan. Cred ca toata ura oamenilor poate fi citita pe o usa, pe usa salii 206, unde am avut eu cursul marti. Iar asta nu e tot.

Nu voi spune nimic despre parchetul neschimbat de saptezeci de ani. Am sa trec mai departe la scaunele de teatru care ar fi trebuit sa fie acoperite de un material rosu, probabil din catifea. Acum cele care mai sunt intregi, caci mai bine de jumatate sunt jerpelite sau distruse in totalitate, au un fel de model rosu combinat cu negru care provine dintr-o combinatie ciudata intre murdarie si toceala. Avem si perdele, candva negre, acum de un gri ciudat dat de decolorarea materialului si imbacsirea acestuia cu praf. Din loc in loc are si model ... mici gauri , sau mai mari, dar care dau singura pata de veselia la acea perdea. Peretii probabil vi-i imaginati, cu tencuiala cazuta si de un galben care demult, tare demult a fost alb. Pe post de cuier, cateva cuie batute intr-o stinghie de lemn.

As putea continua aceasta descriere a materializarii nepasariii si indiferentei de care dau dovada oamenii din sistemul invatamantului ... dar ce rost are? Fiecare ministru nou schimba cate ceva, dar niciodata ce trebuie. Au trecut de la sistemul Pre-Bologna la cel Bologna, de la patru ani de studiu la trei ani, de la trei trimestre cum era cand eram eu mica, la doua semestre, de la un bacalaureat despre care toti stiau cum functioneaza la unul dat pe reprize, de la evaluare cu note la evaluare cu calificative. Cu toate astea nu au fost in stare sa creeze conditii optime de invatare. Vor sa se europenizeze dar nu cunosc principiile. In constructia acestei mari piramide, toti au sarit peste consolidarea bazei dar au cu totii pretentia de a ajunge in varful acesteia.

Astept sa vad ce decizie va lua urmatorul ministru ... cu siguranta se va schimba iar ceva!

Bianca Casaru

duminică, 24 ianuarie 2010

Proiecte, proiecte ... proiecte!



La un momendat se termina toate!


Ma intreb cum va fi atunci, cand vei ajunge sa stai fara sa iti mai consumi ore intregi incercand sa iti storci o idee geniala din mica ta materie cenusie, idee care va ramane oricum necitita, printre sute, mii, poate chiar mormane intregi de idei ingalbenite pe niste foi pline de praf si acarieni? Nu stii nici tu sa imi spui, nu-i asa? Si nu pentru ca nu ai trecut prin asta, ci pentru ca inca iti este frica sa recunosti ca nu mai ai nimic de facut. S-a terminat perioada ta de glorie, in care te multumeai cu gandul ca faci ceva, din obligatie, dar faceai ...


Stii ce ma sperie cel mai mult? Gandul ca intr-o zi voi imbatrani. Voi avea atat de mult par alb in cap incat nu imi voi mai aminti de aceste proiecte, nici de ideile astea care imi tropaiau prin colturile intunecare ale mintii mele, candva.


Si nu sunt singurele proiecte pe care ma tem ca le voi uita. Ma sperie gandul ca voi sta intr-un balansoar incercand sa deslusesc niste litere care mi se vor parea aruncate la intamplare intr-o carte si voi uita ca am luptat candva sa am totul. Ma tem ca va veni momentul in care mi se va intinde scoarta micutului meu cerebel si voi incepe sa pierd din lucrurile pe care candva mi le doream cu ardoare. Voi uita ca mi-am propus sa cunosc fiecare ungher al batranului meu pamant si ca voi incerca sa inteleg de ce totul se intampla asa cum se intampla. Ma tem de ziua in care nu voi avea altceva mai bun de facut decat sa astept sa se termine si acest proiect maret al vietii mele. Si cel mai tare ma sperie gandul ca am sa ajung sa va uit pentru ca, nu-i asa, totul are un sfarsit !


Bianca Casaru


joi, 14 ianuarie 2010

Azi-noapte nu am auzit clopoteii ...

De fiecare data cand treceam pe strada mea, ii auzeam. Era un clinchet ciudat care facea ca prin tot corpul sa imi treaca un fior rece, ca un sarpe care se plima prin venele mele. Il simteam tarandu-se ud si rece prin tot corpul. Uram acei clopotei pentru ca sunetul lor ma facea sa ma simt intr-un film de groaza, in care zdranganitul lor crea suspansul. Ma asteptam ca la orice pas, orice miscare, sa se intample ceva...

Aseara sunetul a incetat. Treceam pe strada fixand scara in dreptul careia trebuia sa ma opresc si asteptam sa ii aud, asteptam sa o iau de la capat. Degeaba asteptam. Loviturile mici, ascutite si dese disparusera. Un imens vid luase locul clinchetului. Ciudat, caci imi lipsea sunetul acela enervant! Simteam lipsa unui lucru rau. E ciudat cum ne obisnuim cu lucrurile si e ciudat cum le ducem lipsa, chiar daca ne sperie.

Eram cuprinsa de un amestec ciudat de sentimente. In cativa pasi se ascundea curiozitatea, ura, bucuria, teama si toate doar din cauza clopoteilor care lipseau. Eram curioasa sa aflu ce s-a intamplat cu ei. Ii uram pe cei care imi furasera sunetul care ma facea sa simt adrenalina in varful limbii. Ma simteam in acelasi timp bucuroasa pentru falsa impresie de libertate, in care as fi vrut la inceput sa traiesc. Dar cel mai puternic simteam teama. Teama ca nu ii voi mai auzi, teama ca drumul meu spre casa va deveni banal. Atunci mi-am dat seama ca nu vroiam sa dispara. Am asteptat in mijlocul strazii, sperand ca au disparut doar pentru o clipa, insa aseara nu au vrut sa mai sune. Am intrat in bloc inchizand usa in urma mea, fara sa mai aud nici macar o bataie a inimii ... a inimii clopoteilor mei.

Bianca Casaru