joi, 15 octombrie 2009

strania patanie de astazi ...


Ce senzatie stranie cand esti vesel si trist in acelasi timp. Da, e ciudat cum mii de sentimente se cuibaresc in viata ta, in mintea ta, in sufletul tau. Te-ai intrebat vrodata cum este posibil ca intr-o fractiune de secunda sa ai atatea ganduri pe care mai apoi sa nu le poti exprima in cateva minute? ... Viata e ciudata uneori, dar tocmai aceasta stare te face sa vrei sa vezi ce se intampla mai departe.

Ar fi trist sa stii dinainte ce te asteapta, sa iti citesti povestea vietii intr-o carte mare, cu mii de file ingalbenite de atatea istorii ale milioanelor de oameni a caror viata a fost scrisa acolo inaintea vietii tale. Atunci parca ai vrea ca acea carte sa nu mai aiba file libere iar povestea ta sa fie un nou inceput, pe o coala goala, scrisa de o alta mana, ceva mai priceputa. Sa dai un nou sens vietii, sentimentele sa fie asternute cu un alt mister. Sa nu mai existe teama de necunoscut.

Acum aberez ... insir cuvinte ale caror sens nici macar eu nu il mai inteleg. Nu mai sunt obisnuita sa imi aud gandurile. E prea multa liniste si prea multa agitatie in acelasi timp. Ajung la aceleasi idei, cum ca lumea nu e perfect rotunda, ca primavara nu incepe niciodata in aceeasi zi, ca zapada uita uneori cat de mult imi place doar pentru ca e alba, ca fluturii mi se par cele mai gingase fiinte, ca niciodata nu m-as plictisi de munti si de privitul in gol.

Scriu toate astea pentru ca in seara asta mi s-a intamplat ceva ciudat. M-a bulversat in linistea in care ma afundasem. Ca sa intelegeti va spun ca uneori, in metrou, ma pierd cu ochii atintiti asupra unui punct si ma las purtata de valurile imaginatiei. Visez cu ochii deschisi sau imi amintesc momente ale zilei care se incheie. Nu aud decat din instinct "Urmeaza statia Pacii" si ma ridica precum un robot cu telecomanda. Asta s-a intamplat si astazi. Am auzit ca prin vis vocea care ma aduce la viata din visarea mea si m-am pregatit pentru iesirea glorioasa din conserva aceea lunga, numita "Metrou". Doar ca de data aceasta, cand sa scap de inchisoarea pe care o accept doar din lipsa de alta varianta, am simtit ca sunt prinsa de brat. Mi-am intors privirea crezand ca este tot in imaginatia mea, dar greseam. Eram cat se poate de treaza. Agatat de bratul meu era un barbat la vre-o 40 de ani, cu parul grizonat si slinos, cu un pulover visiniu, care emana un miros de stana, cu niste ochi mici, albastrii, ale caror orbite nu mai erau albe ci improscate cu zeci de firicele subtiri, rosii, care m-au facut sa tresar. S-a uitat fix in ochii mei. "Esti la fel ca toate celelalte si poate putin diferita" mi-a spus. Mi-a dat drumul la mana deabia in momentul in care usile metroului au incepu sa se inchida. Maneca de la haina mi-a ramas prinsa intre usile metroului, care pareau sa ma inghita. M-am tras printr-o smucitura puternica si m-am eliberat din stramtoarea cartitei care se pregatea sa plece. Pentru cateva clipe am ramas pivind-o cum se indeparteaza cu straniul om in interiorul ei. Nu stiam daca visam sau eram treaza. Nu intelegeam vorbele lui, ale omului care parea ca imi stie pana si cele mai mici secrete. Atunci, in cateva fractiuni de secunde, mii de vorbe mi se rastalmaceau in minte. Parca auzeam zeci de voci, care imi spuneau intr-un alt mod, adevarul pe care necunoscutul mi-l spunea in cateva cuvinte. Pe fata mea treceau zambete si urme de tristete, fara sa le pot controla. M-am trezit singura pe peron si m-am speriat. Nu stiu cat am stat acolo. Poate cateva secunde, poate cateva minute ... nu stiu.

Ce sentiment ciudat !