duminică, 24 ianuarie 2010

Proiecte, proiecte ... proiecte!



La un momendat se termina toate!


Ma intreb cum va fi atunci, cand vei ajunge sa stai fara sa iti mai consumi ore intregi incercand sa iti storci o idee geniala din mica ta materie cenusie, idee care va ramane oricum necitita, printre sute, mii, poate chiar mormane intregi de idei ingalbenite pe niste foi pline de praf si acarieni? Nu stii nici tu sa imi spui, nu-i asa? Si nu pentru ca nu ai trecut prin asta, ci pentru ca inca iti este frica sa recunosti ca nu mai ai nimic de facut. S-a terminat perioada ta de glorie, in care te multumeai cu gandul ca faci ceva, din obligatie, dar faceai ...


Stii ce ma sperie cel mai mult? Gandul ca intr-o zi voi imbatrani. Voi avea atat de mult par alb in cap incat nu imi voi mai aminti de aceste proiecte, nici de ideile astea care imi tropaiau prin colturile intunecare ale mintii mele, candva.


Si nu sunt singurele proiecte pe care ma tem ca le voi uita. Ma sperie gandul ca voi sta intr-un balansoar incercand sa deslusesc niste litere care mi se vor parea aruncate la intamplare intr-o carte si voi uita ca am luptat candva sa am totul. Ma tem ca va veni momentul in care mi se va intinde scoarta micutului meu cerebel si voi incepe sa pierd din lucrurile pe care candva mi le doream cu ardoare. Voi uita ca mi-am propus sa cunosc fiecare ungher al batranului meu pamant si ca voi incerca sa inteleg de ce totul se intampla asa cum se intampla. Ma tem de ziua in care nu voi avea altceva mai bun de facut decat sa astept sa se termine si acest proiect maret al vietii mele. Si cel mai tare ma sperie gandul ca am sa ajung sa va uit pentru ca, nu-i asa, totul are un sfarsit !


Bianca Casaru


joi, 14 ianuarie 2010

Azi-noapte nu am auzit clopoteii ...

De fiecare data cand treceam pe strada mea, ii auzeam. Era un clinchet ciudat care facea ca prin tot corpul sa imi treaca un fior rece, ca un sarpe care se plima prin venele mele. Il simteam tarandu-se ud si rece prin tot corpul. Uram acei clopotei pentru ca sunetul lor ma facea sa ma simt intr-un film de groaza, in care zdranganitul lor crea suspansul. Ma asteptam ca la orice pas, orice miscare, sa se intample ceva...

Aseara sunetul a incetat. Treceam pe strada fixand scara in dreptul careia trebuia sa ma opresc si asteptam sa ii aud, asteptam sa o iau de la capat. Degeaba asteptam. Loviturile mici, ascutite si dese disparusera. Un imens vid luase locul clinchetului. Ciudat, caci imi lipsea sunetul acela enervant! Simteam lipsa unui lucru rau. E ciudat cum ne obisnuim cu lucrurile si e ciudat cum le ducem lipsa, chiar daca ne sperie.

Eram cuprinsa de un amestec ciudat de sentimente. In cativa pasi se ascundea curiozitatea, ura, bucuria, teama si toate doar din cauza clopoteilor care lipseau. Eram curioasa sa aflu ce s-a intamplat cu ei. Ii uram pe cei care imi furasera sunetul care ma facea sa simt adrenalina in varful limbii. Ma simteam in acelasi timp bucuroasa pentru falsa impresie de libertate, in care as fi vrut la inceput sa traiesc. Dar cel mai puternic simteam teama. Teama ca nu ii voi mai auzi, teama ca drumul meu spre casa va deveni banal. Atunci mi-am dat seama ca nu vroiam sa dispara. Am asteptat in mijlocul strazii, sperand ca au disparut doar pentru o clipa, insa aseara nu au vrut sa mai sune. Am intrat in bloc inchizand usa in urma mea, fara sa mai aud nici macar o bataie a inimii ... a inimii clopoteilor mei.

Bianca Casaru