miercuri, 26 ianuarie 2011

O adiere a gandului


Pentru tine, fiinta cu chipul calm, am inceput sa scriu aceste randuri.


Stateam si ma gandeam in seara asta la oamenii cu care am intrat in contact de-a lungul vietii si mi-am dat seama de un lucru: unora le-am spus de prea putine ori cuvinte frumoase, cuvinte pe care le meritau, cuvinte spuse din coltul indepartat al inimii ciudate ce bate in pieptul meu.


De ce oare ne este atat de greu sa spunem ce simtim, sau sa spunem ce gandim instinctiv, fara sa triem cuvintele printr-o sita deasa? In schimb ne este atat de usor sa ne schimonosim gandurile pana cand, intr-un final, reusim sa oprim acele cuvinte ce ne pot trada sentimentele, euforia, dragostea, uimirea, daruirea, credinta. (nu am sa insir nici o stare negativa, caci vorbesc acum despre oamenii frumosi care nu iti pot smulge ganduri negre ci iti daruiesc doar clipe pufoase).


Nu ar fi mai simplu sa ii spui cuiva ca iti este drag, in loc sa il/o privesti cu ochii lungiti de placere si sa iti inghiti cuvintele de parca ai inghitii pietre? Dar in cazul asta lumea s-ar simplifica, ar fi o reducere la un adevar absolut si stim ca absolutul nu exista, ci doar am ajunge sa traiam intr-o stare relativa. Ne place concretul si cu toate astea il ocolim. Ne lasam sedusi de ceea ce ne imaginam si cadem prada propriei imaginatii pana cand ajungem sa o confundam cu realul. Ne ordonam viata dupa impresii si pareri proprii cand de fapt avem nevoie de concret.


Iar acum ma intorc iar la chipul frumos ce poate fi al oricui, si ii multumesc ca a trecut prin fata mea si s-a oprit pret de o clipa, suficient cat sa imi dea taria sa zambesc, apoi si-a continuat drumul fara sa fie afectat/a de neputinta mea de a-i sopti macar o adiere a gandurilor mele ravasite.


Bianca Casaru