Scrisoare ... de Craciun!

E Craciunul dragii mei,
Da, este acea perioada din an in care oamenii se cred mai buni, fac lucruri pe care alta data nu le-ar fi facut. E perioada din an in care miroase a brad, a cozonac, a sarmale, a portocale. Chiar, a portocale! Uneori, asta cred ca este mirosul copilariei mele. Este uimitor cum singurul lucru pe lare mi-l aduc aminte, de cand eram mica, este Craciunul.

Cele mai vechi amintiri le am in legatura cu Craciunul. Aveam un brad mare, cu miros puternic de rasina, incarcat cu beculete, beteala, globulete, vata si ... portocale. Il asteptam cu nerabdare pe Mos Craciun si credeam cu tarie ca exista. Era o perioada incarcata de magie. As fi putut crede si ca Mos Craciun aterizeaza pe acoperis cu sania lui condusa de reni, dar nu aveam ... horn! asa ca partea asta a povestii mi-a scapat. Totusi am crezut in el, in Mos Craciun. Am crezut ca are puterea sa ghiceasca ce vrea fiecare persoana. Am crezut ca poate sa faca pe oricine fericit. Am crezut ca de Craciun nu exista oameni tristi.

Dar se pare ca m-am inselat. Nu toata lumea se bucura de Craciun. Nu toti rad, nu toti canta, nu toti se distreaza.

Incercati totusi sa nu faceti parte din aceasta categorie. Trebuie sa fim optimisti, sa credem ca si noi meritam ceva bun. Trebuie sa speram ca Mosul va trece si pe la noi si ca ne va aduce lucrul pe care i l-am cerut. Eu inca mai sper. Inca mai vreau sa cred in Craciun si in Mosul acela cu barba alba si costum rosu. Inca mai sper ca stie ce vreau.

Stii ceva Mosule? De data asta nu am sa renunt la dorinte si nici nu am sa imi schimb cerintele. Iar daca te incapatanezi sa nu ajungi anul asta, sa stii ca te primesc si cu intarziere. Am rabdare pentru ca de data asta stiu ce vreau si nu ma multumesc pana cand nu voi primi. O singura mentiune. Cand ai sa vii, asigura-te ca imi vei da cadoul pentru mai mult timp!

Bianca Casaru

Finding a place!

Ne nastem cu un scop anume, doar ca ne ia cam mult sa ne dam seama care este, uneori chiar mult prea mult! Pentru unii acest scop poate insemna o descoperire, pentru altii poate insemna o persoana. Unii cred ca scopul lor este sa obtina bani, multi bani, altii cred ca scopul lor este sa ajute batranii si copii. Fiecare umbra a acestui pamant incearca sa isi gaseasca locul perfect. E ca un jos, ca un puzzle mai exact. Incerci sa te integrezi perfect undeva. Incerci sa faci astfel incat lucrurile sa se muleze exact dupa tine, incerci sa te simti bine. Doar ca uneori uiti ca nu trebuie sa modifici toate celelalte piese, pentru ca piesa ta sa se potriveasca undeva. Si eu sunt in cautarea unui loc, si nu a oricarui loc, ci a locului mmeu. In cautarea locului in care sa nu trebuiasca sa schimb nimic.

Caut un loc in care sa ma simt acasa, un loc in care sa imi placa patul (v-am mai povestit despre problemele pe care le am cu patul :D). Un loc in care dimineata sa vad un zambet dulce si larg si niste ochi mari si blanzi. Caut un loc de care sa imi fie greu sa stau departe chiar si pentru cat timp dureaza o bataie a inimii unei pasari colibri. Caut un loc pe care sa il pot numi locul meu.

Bianca Casaru!

Libertate zici?...

Ti-a fost frica vreodata de alegerile pe care le-ai facut?

Mie da! De ce oare nu este posibil sa existe mereu cineva care sa iti spuna ce sa faci? Ar fi mult mai simplu. Nu ai mai fi tu de vina pentru nimic. Nu ai mai avea responsabilitatea faptelor. Nu ar trebui sa dai explicatii. Nu ar trebui sa te mai intrebi daca e bine asa sau ar fi fost mai bine altfel.

E cel mai dificil lucru sa alegi. Stii care este restrictia in acest proces? Libertatea! Bine spunea Sartre cand afirma ca Omul este condamnat sa fie liber. Aceasta libertate este ca o sentinta. Iti este data si trebuie sa o accepti. Este o consecinta a faptului ca te-ai nascut. In fiecare zi esti pus in situatia de a fi liber, adica de a alege. Fiecare minut este o noua alegere. Alegi sa te imbraci in culori vesele sau in culori inchise. Alegi sa zambesti cuiva care te enerveaza sau alegi sa il injuri. Alegi sa mergi drept sau sa cotesti la fiecare straduta. Alegi sa suni pe cineva sau alegi sa ii dai un mesaj. Alegi sa iesi in oras sau alegi sa stai in casa. Alegi sa risti sau alegi sa renunti. Alegi sa pleci sau alegi sa ramai. Sute de alegeri pe care le faci in fiecare zi.

Nu imi place sa aleg pentru ca nu imi place nesiguranta. Si cu toate astea sunt obligata sa fac alegeri in fiecare zi.

Candva o sa imi reprosezi ca am gresit. Stiu! E imposibil sa fac mereu alegerea corecta. Poate si acum am gresit si poate voi gresi si maine. Stii ce nu imi place? Ca aflu daca am facut alegerea corecta deabia dupa ce am ales. Imi aleg propria libertate, asa cum fiecare are libertatea lui. Si tocmai in aceasta libertate se ascunde maretia, disperarea si nelinistea oricarui om. In aceasta libertate se ascunde frica mea. Iar aceasta frica imi controleaza alegerile.

Asta este ce numesti tu libertate? Daca da ... atunci te anunt sincer ca nu o vreau!

Bianca Casaru

strania patanie de astazi ...

Ce senzatie stranie cand esti vesel si trist in acelasi timp. Da, e ciudat cum mii de sentimente se cuibaresc in viata ta, in mintea ta, in sufletul tau. Te-ai intrebat vrodata cum este posibil ca intr-o fractiune de secunda sa ai atatea ganduri pe care mai apoi sa nu le poti exprima in cateva minute? ... Viata e ciudata uneori, dar tocmai aceasta stare te face sa vrei sa vezi ce se intampla mai departe.

Ar fi trist sa stii dinainte ce te asteapta, sa iti citesti povestea vietii intr-o carte mare, cu mii de file ingalbenite de atatea istorii ale milioanelor de oameni a caror viata a fost scrisa acolo inaintea vietii tale. Atunci parca ai vrea ca acea carte sa nu mai aiba file libere iar povestea ta sa fie un nou inceput, pe o coala goala, scrisa de o alta mana, ceva mai priceputa. Sa dai un nou sens vietii, sentimentele sa fie asternute cu un alt mister. Sa nu mai existe teama de necunoscut.

Acum aberez ... insir cuvinte ale caror sens nici macar eu nu il mai inteleg. Nu mai sunt obisnuita sa imi aud gandurile. E prea multa liniste si prea multa agitatie in acelasi timp. Ajung la aceleasi idei, cum ca lumea nu e perfect rotunda, ca primavara nu incepe niciodata in aceeasi zi, ca zapada uita uneori cat de mult imi place doar pentru ca e alba, ca fluturii mi se par cele mai gingase fiinte, ca niciodata nu m-as plictisi de munti si de privitul in gol.

Scriu toate astea pentru ca in seara asta mi s-a intamplat ceva ciudat. M-a bulversat in linistea in care ma afundasem. Ca sa intelegeti va spun ca uneori, in metrou, ma pierd cu ochii atintiti asupra unui punct si ma las purtata de valurile imaginatiei. Visez cu ochii deschisi sau imi amintesc momente ale zilei care se incheie. Nu aud decat din instinct "Urmeaza statia Pacii" si ma ridica precum un robot cu telecomanda. Asta s-a intamplat si astazi. Am auzit ca prin vis vocea care ma aduce la viata din visarea mea si m-am pregatit pentru iesirea glorioasa din conserva aceea lunga, numita "Metrou". Doar ca de data aceasta, cand sa scap de inchisoarea pe care o accept doar din lipsa de alta varianta, am simtit ca sunt prinsa de brat. Mi-am intors privirea crezand ca este tot in imaginatia mea, dar greseam. Eram cat se poate de treaza. Agatat de bratul meu era un barbat la vre-o 40 de ani, cu parul grizonat si slinos, cu un pulover visiniu, care emana un miros de stana, cu niste ochi mici, albastrii, ale caror orbite nu mai erau albe ci improscate cu zeci de firicele subtiri, rosii, care m-au facut sa tresar. S-a uitat fix in ochii mei. "Esti la fel ca toate celelalte si poate putin diferita" mi-a spus. Mi-a dat drumul la mana deabia in momentul in care usile metroului au incepu sa se inchida. Maneca de la haina mi-a ramas prinsa intre usile metroului, care pareau sa ma inghita. M-am tras printr-o smucitura puternica si m-am eliberat din stramtoarea cartitei care se pregatea sa plece. Pentru cateva clipe am ramas pivind-o cum se indeparteaza cu straniul om in interiorul ei. Nu stiam daca visam sau eram treaza. Nu intelegeam vorbele lui, ale omului care parea ca imi stie pana si cele mai mici secrete. Atunci, in cateva fractiuni de secunde, mii de vorbe mi se rastalmaceau in minte. Parca auzeam zeci de voci, care imi spuneau intr-un alt mod, adevarul pe care necunoscutul mi-l spunea in cateva cuvinte. Pe fata mea treceau zambete si urme de tristete, fara sa le pot controla. M-am trezit singura pe peron si m-am speriat. Nu stiu cat am stat acolo. Poate cateva secunde, poate cateva minute ... nu stiu.

Ce sentiment ciudat !

Fluturii albi mor spre sfarsitul verii!

Vreau sa te intreb ceva, dar vreau sa imi si raspunzi! Vreau sa te intreb daca ai stat vreodata cu capul in palme, cu coatele spijinite de genunchi si ai privit atat de adanc in zare incat sa nu poti sa vezi nimic. Eu da! Eu am privit atat de departe incat nu am mai putut sa vad ce era langa mine. M-am pierdut in timp, exact in momentul in care mi-ai spus ca ce faci nu este corect ... Si atunci am inceput sa vad fluturi. Fluturi albi. Erau fluturi care nu mai aveau putere sa zboare. Puful de pe aripile lor era spulberat. L-a spulberat un vant puternic care a batut exact cand tu ai terminat de vorbit. Ma intreb de ce nu au rezistat, de ce nu s-au opus acelui vant? De ce au acceptat sa nu mai zboare? Oare pentru ca stiau ca vara s-a sfarsit? sau sa fi avut un alt motiv?

E trist cum fluturii nu traiesc mai mult de un an. Si e curios cum iau fiinta, cum se transforma dintr-o molie lenesa intr-un fluture plin de viata. E ciudat sentimentul pe care il avem cand ii vedem rotindu-se in jurul nostru, apoi jucandu-se cu vantul, apoi gasindu-si perechea si uitand de ce au in jur. Nu-i asa ca atunci cand ii privesti facand acele lucruri, parca zambesti fara motiv? Nu-i asa ca atunci parca ai si tu mai multa energie? Am dreptate oare cand spun ca pentru o clipa ne-am dorii cu totii sa fim fluturi, sa alergam pe campuri, sa ne inaltam deasupra padurilor, sa tresarim la susurul apelor, sa ocolim zidurile caselor, sa colindam inaltul cerului? Eu cred ca am fost un fluture alb pentru un timp. Am crezut ca pot sa fac tot ce face fluturele in libertatea lui. Am uitat insa ca pentru fiecare fluture este trista ziua in care vara ia sfarsit. A venit toamna si la mine. Mi-a spulberat puful de pe aripi. Vantul a batut atat de tare incat m-a doborat.

Astept o alta vara ca sa pot sa imi intind aripile, sa simt adierea vantului si parfumul florilor de camp. Astept o alta vara ca sa zbor ...

Bianca Casaru

traim sentimente ciudate ...

Stiu cum este ... si mie mi se intampla adeseori. Ma trezesc dimineata, ma privesc in oglinda si zambesc. Zambesc pentru ca imi place ce vad, pentru ca uneori sunt multumita de ceea ce fac, pentru ca simt ca traiesc, pentru ca iubesc, pentru ca ma iubesc... Alteori insa parca nu imi vine sa ma trezesc. Parca mi-e frica sa ma privesc in oglinda ca sa nu ma sperii de ceea ce voi vedea. Imi vine sa stau inchisa ca un porumbel calator intr-o colivie. El niciodata nu se simte bine cand este acolo, intre acele gratii, departe de a face ceea ce ii place, departe de a-si intinde aripile si de a cuprinde intreg vazduhul din cateva fortari. Nu se simte bine inchis, cum nici eu nu ma simt bine cand stau in casa, insa uneori se conformeaza. Stie ca va veni momentul cand cineva va avea nevoie de el si atunci va putea sa ia din nou vantul in piept, sa se lupte cu distanta si in cele din urma sa ajunga la destinatie.

Nu stiu care este destinatia mea. Uneori ma trezesc si ma intreb ce oare vreau de la viata? Oare vreau sa ma fac mare si sa conduc un camion, sau vreau sa ma fac si mai mare si sa stau la un birou, imbracata intr-un costum negru asteptand sa se iveasca ceva mai interesant de facut? Oare vreau sa ma urc in masina si sa conduc mii de kilometri fara oprire, sa vad tari, sa cutreier munti si dealuri, sa descopar pajisti verzi si lacuri albastre, sa fug desculta prin zapada, sa stau cu fata la soarele galben de toamna, sa privesc stelele tolanita pe o brazda de fan proaspat cosit? sau vreau sa ma trezesc dimineata devreme, sa ma urc in masina, sa stau treizeci de minute la un semafor, sa ma duc la munca apoi sa ajung acasa obosita fara chef de nimic, sa locuiesc vesnic intre nuantele de gri ale Bucurestiului! ... Nu stiu ce vreau sa ma fac cand voi fi mare . Niciodata nu am fost buna in a da un raspuns la aceasta intrebare!

Dar stiu un lucru. Stiu ca sunt o ciudata intr-o lume normala pentru ca asa spun unii! De fapt cred ca sunt un om normal intr-o lume ciudata.

Astazi am avut o stare dinaceea ciudata, in care nu ai chef de nimic, vrei sa stai singur si sa meditezi ... am meditat la nimic si la tot in acelasi timp. Am stat ca o molie inchisa in coconul el. Cred ca am asteptat sa ma fac mare. Am uitat ca oamenii traiesc mai mult decat o molie si ca se dezvolta mai greu. Am uitat ca daca stau o zi inchisa in mine nu o sa cresc mai repede ci s-ar putea doar sa pierd o zi . Molia macar are un scop pentru care sta protejata in micul ei cocon ... ea stie ca va iesi de acolo cand va devebi un fluture frumos si liber. Dar eu? Eu in ce am sa ma transform oare?

Bianca Casaru

Despre mine la modul general ...

Scriu, uneori mai bine, alteori mai prost. Uneori scriu despre lucruri care ma enerveaza iar alteori despre lucruri care imi plac. Mi-e greu sa scriu despre lucrurile care imi sunt indiferente, care nu ma fac sa tresar, sa ma infurii sau sa rad. Mi-e greu sa descriu lucrurile care nu sunt nici vesele, nici tiste. Despre ceea ce voi scrie acum nu prea stiu bine in ce categorie sa plasez si va veti da seama imediat care este motivul pentru care nu pot sa ii aleg un loc. Nu pot sa spun ca imi plac, caci nu toate ma fac sa tresar, dar nici nu pot spune ca toate ma fac sa te privesc urat. Voi scrie asadar despre unghii si despre maini la modul general.

Am o mica obsesie pentru aceasta parte a corpului uman. Nu de putine ori mi se intampla sa nu imi placa un om pentru ca nu imi plac mainile lui. Imi plac mainile ingrijite, fine, care te fac sa visezi cand te ating. Nu suport sa vad o mana ale carei unghii arata de parca ar fi srijelit in pamant in cautare de safire. Sa vad o unghie a carei cuticula arata precum o carpa zdremtuita, lasata in soare cateva saptamani bune, dupa ce un caine s-a jucat cu ea , a tras cu dintii si a tarat-o prin apa, nu e tocmai un vis.

Nici eu nu am timp mereu de ale mele maini. Sunt momente in care oja de pe ele arata de parca ar fi doar niste nori razleti pe un cer albastru de vara iar atunci imi vine sa intru in pamant. Nu sa intru in pamant folosind unghiile pe post de lopata , ci sa intru in pamant de rusine ca cineva imi vede asemenea maini. Imi plac unghiile lungi. Acum unghiile mele sunt lungi si rosii. Sunt lungi si putin rotunjite la colturi, dar nu prea rau, caci departe de gustul meu sunt unghiile lungi si ascutite, ca de vultur.

Imi mai plac unghiile rosii. Rosii ca focul atunci cand este intaratat, sau ca trandafirul dimineata cand este sarutat de picaturile de roua, sau ca sangele atunci cand te-ai intepat in spinii trandafirului. Mi se pare ca denota o feminitate aparte, asta si in functie de unghiile pe care le pui :P.

Stii ce imi mai place? Imi place sa imi plimb unghiile pe bratele tale si pe spatele tau, apoi sa ma joc cu ele in parul tau . Imi place sa iti iau cate o suvita, rand pe rand, sa o rasucesc dupa degetul meu si sa ma joc asa cu ea pana cand adormim visand. Acum ca ai aflat acest mic gand, spune-mi tie ce iti place ? Despre ce ti-ar placea sa scrii?

Bianca Casaru

Do I look like I care?

Pentru ca este primul lucru pe care il fac dimineata. Ai fi spus ca nu ma vezi facand asta, insa asta fac. Deschid ochii si il caut apoi il iau in brate. Imi iau ursul in brate! Inca nu i-am dat un nume. Nu stiu ce nume sa ii dau. E mare si e de plus. E un urs panda, alb cu pete negre sau poate negru cu pete albe, nu stiu exact. In curand va implini un an. Adoarme langa mine in fiecare seara. Are grija sa nu fiu singura in patul ala in care nici acum nu m-am obisnuit sa dorm.

Urasc paturile moi. Acum de fiecare data cand ma asez in patul de acasa gandul imi zboara la patul de camin. Da, la patul ala tare, de fier, cu saltea veche si rupta dar in care visam atat de frumos in fiecare noapte. Imi este dor de noptile pierdute pe pervazul geamului din camin. Imi lipsesc serile in care nu aveam nimic de facut, nimic altceva inafara de a sta cu picioarele atarnand lenes si leganandu-le in vant. Imi este dor sa imi lipesc nasul de geamul ala imens al camerei si sa visez la un print. Vreau sa mai stau cu capul spijinit in maini si sa privesc in gol fara sa spun un cuvant. Ar fi frumos sa stau intinsa pe malul unui lac si sa ma joc cu degetul in apa rece, ascultand doar vantul, dar asta e deja departe de camera de camin.

Acum insa nu pot decat sa imi lipesc nasul de geam si sa ma gandesc la tot ce am de facut. Nu mai am timp de basme cu zane si printi.

Si de fapt te mint si ma mint. Am timp! Da, am timp sa visez, uneori prea mult. Imi place sa visez, sa alerg, sa lenevesc, sa ma plimb. Imi place sa fac tot ce vreau, uneori imi place sa fac si ce n-ar trebui. Nu am mintit cand am spus ca imi doresc sa fug la mare, sa imi ud hainele, sa ma tii in brate si sa ma intorc zambind!

Bianca Casaru

Astazi mi s-a rupt sufletul

In general ma gandesc mai mult la cei de langa mine decat la mine, prefer sa fiu eu ranita decat sa ii ranesc pe ceilalti. Ma las destul de greu impresionata.

Astazi insa am avut un motiv in plus sa cred ca viata e dura si rea. Dupa o zi in care am fost apreciata, in care mi s-a multumit, dupa o zi care ar fi putut fi aproape perfecta a trebuit sa vina seara ca sa strice tot. Am plecat de la munca, mi-am platit factura si am luat metroul. Pana aici nimic rau si anormal. A trebuit sa schimb la Unirii, cum de altfel fac si in fiecare dimineata. Din nou nimic anormal. Cand am ajuns insa pe podul peste Dambovita (caci pana pe 5 transferul intre Unirii 1 si Unirii 2 se face pe la suprafata), am vazut o batrana sprijinita de marginea podului.
Statea ghemuita si tremura. Parea atat de mica si era atat de zdremtuita. Nu stiu ce a fost cu mine, am scos o bancnota de 1 leu si m-am apropiat sa i-o dau. Statea cu fata aplecata in jos si mai scotea din cand in cand niste scancete. I-am intins banii in fata , insa nu ii lua. M-am simtit insultata. Ce 1 leu nu ii ajunge? Vrea mai mult? Dar apoi si-a ridicat privirea in sus si am observat ca nu vedea. Pleoapele erau cumva afundate in orbita. Cu toate astea inca ii mai curgeau lacrimi pe obraz. A fost cel mai groaznic sentiment pe care l-am avut in viata mea.

In acel moment am simtit cum mi se inmoaie picioarele. Eu, un om in toata firea, imbracata intr-o rochie mov si incaltata cu pantofi cu toc inalt. Eu un om normal care mai rar se lasa impresionat. Da eu, eu am cazut in genunchi in fata ei. Imi parea rau pentru ce gandisem. Simteam ca sunt mai rea decat toti ceilalti. Imi venea sa plang, sa tip, sa ma bat cu cei care nu au avut inima si au lasat-o acolo. Era inconjurata de mii de oameni si totusi singura pe acel pod. Iau eu, eu nu puteam sa fac nimic. Nu aveam cum sa o iau de acolo... Unde sa o duc?

Am realizat atunci ca ar trebui sa fiu fericita. Fericita pentru ca pot sa vad. Pentru ca pot sa ma bucur de lumini si culori. Fericita pentru ca sunt inconjurata de oameni, de prieteni, de familie, de cei la care tin.

Cand mai intalniti un batran pe strada va rog sa va ganditi de cateva ori inainte de a avea un gand rau despre el... Ganditi-va ca veti ajunge si voi batrani. Timpul nu sta in loc si parca se grabeste tot mai rau, nu mai are rabdare sa petrecem si noi mai mult ...

Bianca Casaru

Acolo unde si-a rupt foamea gatul ….

Articol postat pe KleverTravel.ro

Am lipsit mult ... Am inceput sa scriu rar, foarte rar si din ce in ce mai rar. Tind sa cred ca nu voi mai fi in stare sa va transbit bucuria pe care o simt in fiecare calatorie, ca nu mai pot sa va descriu varful muntelui care cauta caldura soarelui si strapunge ceata deasa care il inconjoara pentru a-si lua energia. Nu mai imi permit sa ma plimb cum o faceam pana acum. Criza m-a afectat si pe mine. Dar cum si eu sunt om si muncesc, cred ca am aceeasi gandire ca toti cei din jurul meu … macar un mic concediu …
Asa se face ca week-end-ul trecut am avut o mica escapada. Dupa cum stiu o parte dintre cei care ne citesc, mie imi place Romania. Imi plac colturile acelea linistite in care nu ajunge orice pantofar, in care nu vezi zeci de gunoaie aruncate in locuri in care ar trebui sa nu existe altceva inafara de verdele intens al naturii sau cristalinul apei curgatoare. Imi plac locurile in care singurele sunete care iti incanta urechea sunt cel al vantului care se joaca printre frunzele copacilor, si cel al pasarelelor care simt ca le-ai invadat spatiul si pare ca te cearta.
De ceva timp aveam in plan sa fac Transalpina. Poate unii dintre voi stiti unde se afla. Pentru cei care inca nu au auzit de ea va spun eu acum: pe harta figureaza ca drumul national 67C, eu as spune ca este mai degraba un drum peste Parang care face legatura intre Sebes si Ranca, prin Voineasa. In momentul de fata este in curs de amenajare. Am inteles ca au fost acordate niste fonduri pentru asfaltarea lui, mai precis proiectul de reabilitare a DN67 C Bengesti- Sebes va necesita investitii de peste 385 milioane euro. Ca sa fiu mai exacta informatia o am de pe Newson iar lucrarile au fost demarate in prima parte a anului 2009 de catre firma Romstrade. Intr-un fel ma bucur, iar in alt fel imi pare rau. Unii vor fi revoltati ca am spus asta si ma vor intreba: cum sa imi para rau ca se asfalteaza? Dar va si raspund. Odata asfaltat, vor reusi toti pantofarii sa ajunga in zona respectiva si astfel odata cu asfaltul vor aprea si tonele de gunoaie.
Traseul meu porneste si de data aceasta din Bucuresti. Aveti mai multe variante sa ajungeti pe Transalpina. Puteti merge pe Pitesti, Ramnicu Valcea, iar undeva aproape de Targu Jiu trebuie sa faceti drepata spre Novaci, Ranca, sau puteti alege ruta ocolitoare pe care am ales-o eu: Bucuresti, Brasov, Sibiu, Sebes, iar in sebes faceti stanga spre Sugag, Obarsia Lotrului. Depinde de voi ce vrei sa vedeti. Am pornito astfel al drum, trei dacii si un espero.
Daca va decideti sa mergeti cu cortul, va dau un sfat: aveti grija unde il amplasati pentru ca muntele este casa ursilor si s-ar putea sa aveti “norocul” sa va faca o vizita. Din fericire pe noi ne-a vizitat doar un caine, dar a fost suficiente ca sa trag o sperietura zdravana. Imaginati-va ca eram singura care nu dormea pe la 6 dimineata, eram in cort asteptand sa se trezeasca lumea, cand aud niste pasi pe langa cortul meu, apoi ceva rontaind oasele ramase de la gratarul nostru. Nu stiam ce sa fac. Sa ma uit sa vad ce este sau mai bine sa astept? Mi-am trezit colegul de cort si speriati amandoi am aruncat o privare afara. Era doar un caine mare si negru, nu era ursul, insa nu se stie daca voi veti avea tot atat noroc cat am avut noi, asa ca aveti grija. Noi am innoptat in zona Sugag. De acolo in sus, se lucreaza la drum. Aaa si inca un sfat: sa nu uitati sa va luati mancare, pentru ca pe acolo nu prea mai aveti de unde sa cumparati.
Ploua destul de rau, insa noi tot am profitat de peisajul care ni se arata la fiecare curba. Baraje, paduri intinse, vai adanci, toate par sa te astepte cu bratele deschise. Acolo gasesti doar verdele padurilor, si albastrul lacurilor si al cerului. Cand am ajuns la Obarsia Lotrului ploaia s-a intetit si ne era si foarte foame. Am oprit la singurul restaurant care era in zona.Acolo, pe langa restaurantul acela vechi care mirosea ciudat mai exista un camping cu casute de lemn si o pensiune care arata binisor dar la care nu gasiti locuri decat cu rezervare. Ne-am facut curaj si ne-am comandat ceva de mancare: poti gasi ciorbite, carnati, mici, cartofi prajiti si poate si alte mancaruri. Am ras cred mai bine de jumatate de ora dupa ce am inceput sa gustam mancarea. Cirba de perisoare pe care am mancat-o eu, ar fi fost buna daca nu avea perisoare! J) Carnea cred ca era putin expirata, sau dupa cum radeau prietenii mei , cred ca era de la porcul de la craciunul trecut iar intre timp a fost tinuta la soare.
Din pacate nu am reusit sa ne continuam traseul de acolo in sus. Drumul nu este tocmai cel mai bun, iar noi nu aveam chiar cele mai bune masini pentru a termina traseul, iar ploaia ne-a ajutat sa luam decizia de a ne intoarce. Am pierdut astfel cea mai frumoasa parte a traseului, de unde incepea peisajul alpin. Am pierdut zona unde am fi putut sa o luam la picior pe creasta muntelui si sa ne admiram umbrele uriase pe care le lasam in urma la apusul soarelui. Am pierdut aspectul acela salbatic dar in acelasi timp de un calm aparte. Am pierdut sansa de a vedea caprele negre care se simt stapane ale tinutului in varful stancilor, unde doar alpinistii profesionisti pot ajunge. Am pierdut clipele de liniste pe care le ai cand ajungi in varful muntelui, privesti catre intinderea vailor si te crezi un zmeu. Am pierdut clipa mea, insa dat aviitoare voi avea grija sa nu se repete povestea. Am invatat din greseli si vom fi mai bine pregatiti pentru un astfel de traseu.
Am facut asadar stanga la Obarsia Lotrului catre Brezoi, Valea Oltului si ne-am intors la Sibiu. Nu puteam sa ne intoarcem acasa, inca mai avem cateva zile libere asa ca am profitat si am pornit spre Lacul Rosu, Cheile Bicaz. O zona care m-a fascinate cu vre-o 14 ani in urma. Nu va imaginati ca acum sunt batrana… nici decum! Doar ca am ajuns acolo pentru prima data in clasa a doua si de atunci mi-a ramas in minte maretia stancilor care strajuiesc soseaua. Raul Bicaz isi croieste drum printre munti si stanci si se ia la intrecere cu soseaua trecand cand pe stanga cand pe dreapta. Aerul este curat cu toate ca zona nu este lipsita de turisti. Zona Praid – Gheorgheni – Bicaz – Piatra Neamt are frumusetea ei. Aici pare ca natura s-a revoltat putin si nu i-a permis omului sa o strice, creandu-si un scut de aparare. Iar scutul acesta este tocami frumusetea care te lasa cu gura cascata. Am oprit la Lacul Rosu pentru a ne odihni. Pentru cei care nu au ajuns inca pe acolo, recomand locu pentru odihna. Nu cred ca este ceva mai relaxant ca o plimbare pe lac, acolo in inima muntilor. Sa auzi doar ratustele care te cearta ca le deranjezi cu vaslele, sa vezi doar apa din jurul tau si muntii acoperiti de copaci care stajuiesc lacul, asta cred ca se poate numi definitia calmului. Totul pare static, timpul nu mai are aceleasi dimensiuni. Nu te mai grabesti si parca nici nu iti mai vine sa pleci mai departe, sa iti vezi de drum. Despre traseele care se pot face in muntii din zona am scris intr-un articol trecut http://www.klevertravel.ro/lifestyle/Cu_rucsacul_in_spate_prin_Carpati_(2)_.html . si tot in unul dintre articolele trecute am scris mai multe descpre aceasta zona http://www.klevertravel.ro/lifestyle/Cheile_Bicazului_-_Lacul_Rosu.html .
La intoarcere ne-am oprit putin la Mausoleul de la Marasesti - un monument dedicat eroilor Primului Razboi Mondial. Acesta a fost ridicat pe locul in care, in vara anului 1917, s-au desfasurat luptele de la Marasesti, soldate cu victoria trupelor romane. Actualmente mausoleul adaposteste 5073 de soldati si ofiteri in 154 de cripte individuale si 9 cripte comune de pe 18 culoare. A fost inaugurat in mod oficial pe 18 septembrie 1938.
Acum probabil ca va intrebati de unde vine titlul pe care l-am ales. Ei bine povestea lui este urmatoarea. Din Buzau ne-am despartit, unii au plecat spre Bisoca (am sa va vorbesc in alta zi despre aceasta zona), iar o parte ne-am intors cu trenul in Bucuresti. Aproape de bucuresti, un coleg de compartiment, pe care nu il cunosteam vorbea la telefon. Printre cuvintele pe care le-a pronuntat in conversatia sa s-au gasit si cuvintele din titlu „ vin de unde si-a rupt foamea gatul”. Dupa ce a terminat conversatia nu am putut sa ma abtin si l-am intrebat de la ce vine expresia.. Raspunsul a fost simplu : „ asa zice unchiul meu cand se refera la Moldova, mai ales de cand a inceput criza” ... asadar si eu ma intorceam tot de unde si-a rupt foamea gatul....
Pana la viitorul articol nu uitati sa va bucurati de ce aveti in jurul vostru si sa ocrotiti natura!

Bianca Casaru

Totul despre sex ..

... sau mai bine nimic.

scriu rar, foarte rar si din ce in ce mai rar. Aproape ca am uitat cum e sa scrii. Nu mai stiu cum este sa transformi niste idei in ceva concret si nu mai stiu sa dau viata dulapului vechi si decolorat de soare din camera mea.

M-am plictisit de toate lucrurile si cuvintele cu tenat sexuala. Nu am fost niciodata buna la discutii despre sex. Si nu sunt buna nici acum la asa ceva. Pentru mine sexul nu este altceva decat o experienta pe care trebuie sa o pastrezi pentru tine. Uras discutiile in care cei de langa mine isi povestesc experientele in aceasta directie. De ce trebuie eu sa ascult cu cine si cum si-a mai tras-o cineva? Nu am nevoie de lectii, cel putin nu acum.

Dar de ce am ajuns sa vorbesc despre asta? Probabil ca acum asta te intrebi, citind randurile astea! Le-am scris pentru ca am senzatia ca multa lume se rezuma doar la sex. De ce? De ce are voie un barbat sa se joace cu o femeie ca si cand ar fi un obiect si nu un om, care culmea dar mai are si sentimente? Asta daca nu cumva e mult prea proasta femeia si ii place doar sa fie folosita! De ce sa aiba dreptul un barbat sa ii vorbeasca urat unei femei? De ce femeia nu este considerata egala cu barbatul? Prea multe intrebari si prea putine raspunsuri.

De fapt cred ca nici nu este nevoie de prea multe raspunsuri. Unul este suficient: pentru ca femeia este proata iar barbatul este porc. Poate nu toti barbatii si poate nu toate femeile. Insa cand aceste doua specimene, caci asa imi place sa le numesc, se intalnesc, va dati seama ce se intampla. Nu este nevoie sa va spun eu, sa ma apuc sa insir aici cuvinte urate. Am sa vorbesc insa despre opusii lor. Despre femeia , cum ii place unui prieten sa o numeasca, curva in pat si doamna pe strada, si despre barbatul, cum il numeste acelasi prieten, bun amant si pe strada eleganta intruchipata.

Sunt oamenii pe care imi place sa ii privesc. Imi place sa vad cum acest tip de barbat nu intra niciodata in masina fara a-i deschide portiera femeii, iar cand se da jos din masina tot el o ajuta sa coboare. Imi place sa vad o femeie care este simpla dar de o eleganta de care nu multe dau dovada. Imi place sa aud barbatul spuna "sarumana" unei doamne. Imi place sa vad oamneii tinandu-se de mana chiar si la 60 de ani. Imi place sa privesc fiecare miscare, sa analizez pesoanele. Asa am ajuns sa imi placa sa privesc doar anumite genuri de oameni, anumite temperamente, sa ascult doar anumite gandiri, sa observ doar anumite gesturi.

Sunt complicata! Dar tocmai pentru ca sunt asa, am ajuns sa imi placa sa te privesc pe tine, cel care te-ai recunoscut in descrierea mea.

Bianca Casaru

in lumea lui Peter Pan ...

Mi-ar fi placut sa ma fi vazut aseara ... imbracata doar cu tricoul ala alb, cu pensula in mana si cu o bucata de lemn in fata mea. Da, aseara am pictat! Aseara m-am lasat dusa in lumea povestilor, in lumea lui Peter Pan. Aseara am construit o lume a mea. Pe o rama de oglinda i-am dat viata lui Peter Pan iar mai apoi, ca sa nu ramana singur, i-am adus-o alaturi si pe Clopotica. I-am asezat sub un cer senin, plin de stele.

Eram singura in camera, inconjurata doar de sticlute cu acrilic, tempera si vopsea. Nici nu mi-am dat seama cat de repede a trecut timpul. Era ora 04.15 cand m-am apropiat de finalul creatiei mele. Eram atat de captivata de ceea ce faceam, de miscarile pensulei, si contururile care incepeau sa prinda viata, incat nici nu am observat ca eram plina de culoare. Verde, albastru, galben, maro, pe maini, pe picioare, pe tricou, pe fata. Eram atat de murdara incat aratam de parca as fi trait o viata in Neverland ... departe de apa, sapun si masina de spalat.

Am trait din nou experienta gradinitei. Mi-am hranit sufletul de copil cu un lucru relaxant. Am luat o pauza din lumea celor mari si m-am inchis pentru o seara in camera copilariei. Nu m-am mai gandit ca a doua zi trebuie sa fiu la munca. Nu m-am mai gandit ca in jurul meu sunt oamnei mari. Am uitat de barbatii bine facuti care ma fac sa imi pierd mintea. Pentru o seara nu am mai trait cu grija zilei ce va urma. Am trait intens senzatia de unicitate. Ma simteam mai puternica si mai lucida ca oricand ... insa deliram. Toata povestea s-a destramat cand mi-am aruncat ochii asupra ceasului si mi-am dat seama ca trebuie sa dorm si sa ma trezesc a doua zi pentru a continua rutina in care ma complac.

Si cu toate astea, chiar mi-ar placea sa traiesc in Neverland ....

Bianca Casaru

Este doar una ...

Bisoca, undeva in nord vestul Buzaului, un sat rasfirat, cu casele parca asezate cu prastia, in unele locuri mai multe in altele mai putine. Sunt locuri in care gasesti o singura casa, in mijlocul naturii, fara vecini sau alte forme de viata in jur. Dar imi place acest sat care mi se aseaza la picioare, la o distanta de 60 de km de Buzau. Aici am copilarit. Aici am invatat ce inseamna sa imparti cu ceilalti din putinul pe care il ai. Aici am invatat ca oamenii sunt oameni oriunde s-ar afla.

Este o zi de sfarsit de vara, 2008.
Parca este prima dimineata a lumii, iar starea asta de nou ma ameteste ca un drog....miroase a iarba uscata si totul se vede ca prin ceata printre razele portocalii ale soarelui care nu mai vrea sa se inalte deasupra mea si sa imi zambeasca. Stau pe pragul usii de la intrare, privind spre poarta care face trecerea catre o poiana intinsa, un platou care acum este de un verde galbui. Este sfarsit de vara iar iarba a imbatranit sub razele puternice ale soarelui. Pe cararea care vine de la grajduri isi face aparitia o mogaldeata de om, cu hainele vechi, cu baticul negru prins la ceafa. Aduce in mana ceanacul plin cu lapte proaspat de vaca. Spuma alba de deasupra ma imbie sa gust din laptele crud. Nu am mai nimic de facut. In fata mea se intinde o alta zi. O zi in varf de munte, in mijlocul naturii. O zi fara oameni ciufuti si fara galagie. Iubesc locul acesta. Imi place sa stau intinsa pe iarba din fata casei, sa aud concertul pasarilor care se joaca printre ramurile copacilor din padurea de langa casa. Imi place ca privesc in zare, si sa nu vad mai departe de dealurile care inconjoara casa. Ma simt protejata acolo, ca intr-o fortareata, doar ca zidurile mele sunt compuse din dealuri, si singurul meu strajer este mamaia. O mogaldeata de 79 de ani, dar care are mai multa energie decat mine. O admir foarte mult. La varsta ei inca mai coseste, praseste si strange brazde.

Acolo in mijlocul naturii simt ca sunt eu cea adevarata. Acolo ma simt libera. Pot sa alerg desculta prin iarba cruda a primaverii. Pot sa stau cu fata in sus in ploaia calda de vara si sa simt cum apa fuge de pe fata mea pe tot corpul. Pot sa dorm pe o claie, sa simt mirosul de fan proaspat cosit iar deasupra mea sa am doar cerul incarcat de stele. Pot sa ma dau cu sania, sa fac oameni de zapada si sa intru in casa deabia cand hainele mi s-au udat. Pot sa strig in gura mare ca sunt fericita fara sa deranjez pe nimeni. Nu am cum sa deranjez cand vecinii sunt la 10 minute departare!

Dar este frumoasa viata la tara, la fel de frumoasa ca in orice loc in care te simti acasa!

Daca ajungi intr-o zi in Bisoca nu uita ca si acolo traiesc tot oameni!

Bianca Casaru

I wanna be me ...

Daca ma intrebi ce caut eu aici nu am sa pot sa iti raspund pentru ca nici eu nu stiu. Initial am vrut sa fie un loc in care sa imi pot dezvolta, intr-un mod placut stilul de a scrie, dar acest lucru nu mi-a iesit. Am vrut sa scriu despre locuri in care am fost, despre mare, despre munti, despre calatorii prin viata facute alaturi de voi, dar nici asta nu mi-a iesit. Am vrut sa vorbesc despre lume, sentimente, idei dar cred ca a fost mai dificil de facut decat de trait si prin urmare nici la asta nu m-am priceput.Singurul lucru la care m-am descurcat a fost sa traiesc. Am vrut sa traiesc nu doar sa supravietuiesc si cred ca mi-a iesit. Nu atat de bine pe cat as fi vrut dar am reusit. Este frumos sa traiesti. A trai inseamna multe. Inseamna sa iubesti, sa razi, sa plangi, sa suferi, sa te bucuri, sa alergi, sa calatoresti, sa comunici, sa citesti, sa stai degeaba, sa muncesti. Da! sa muncesti. Sa simti ca ai facut ceva, ca tu ai facut ceva! Sa obtii un lucru prin sudoarea fruntii si prin eforturi disperate ... atunci simti ca traiesti ! A trai nu inseamna a avea totul. A trai inseamna a face totul ca sa ai ceva.Un lucru obtinut usor nu itiofera satisfactie. Implinirea o ai atunci cand lupti, lupti din greu, ca sa iti implinesti un ideal.
Acum am multe lucruri pentru care trebuie sa lupt...

Trebuie sa lupt pentru voi ... vreau inapoi acele nebunii, plecari, acea bucurie pe care am simtit-o alaturi de voi, acel mod de a simti fiecare zi, de a ma bucura de fiecare zambet. Vreau inapoi fiecare culoare pe care am pierdut-o prin nepasare.

Trebuie sa lupt pentru mine ... nu vreau sa ma schimb. Vreau sa traiesc, vreau sa zambesc, vreau sa am motive sa sar in sus de fericire. Vreau ca cei de langa mine sa se bucure de timpul petrecut langa mine. Vreau sa nu mai fac greseli. Vreau sa nu mai sufar si sa nu ii mai fac pe alti sa sufere. Vreau ... vreau ... sunt multe lucruri pe care le vreau

Trebuie sa lupt pentru ea ... da pentru ea. Pentru ca a fost mereu acolo. Pentru ca a stiut sa spuna si nu si da. Pentru ca m-a inteles si pentru ca ma iubeste cu tot cu defecte.

Trebuie sa lupt pentru tine ... pentru ca atunci cand ma vei cunoaste sa nu iti para rau ca ti-ai pierdut cateva clipe din viata in compania mea.

Am multe de facut ... nu imi pai pierd vremea aici.

Ne auzim mai tarziu, acum sunt ocupata sa traiesc ... si sa simt!

Bianca Casaru

Alexander Rybak ...Fairytale

Imi place atat de mult ... Fairytale ...

Years ago, when I was younger

I kind a liked, a girl I knew

She was mine and we were sweet hearts

That was then, but then it's true

I'm in love with a fairytale

Even though it hurts

Cause I don't care if I lose my mind,

I'm already cursed

Every day we started fighting

Every night we fell in love

No one else could make me sadder

But no one else could lift me high above

I don't know what I was doing

When suddenly we fell apart

Nowadays I cannot find her

But when I do we'll get a brand new start

I'm in love with a fairytale

Even though it hurts

Cause I don't care if I lose my mind,

I'm already cursed

She's a fairytale yeah

Even though it hurts cause

I don't care if I lose my mind, I'm already cursed

Despre CineM-a pus sa ...

Nu stiu ce mi-a venit! Cred ca din cauza licentei scriu despre lucruri care pana nu de mult imi erau indiferente. Ma preocupa cultura, ma preocupa Romania si imaginea pe care o avem. Ma intereseaza arta si tot ce este frumos. Imi place ce face sora mea si poate, daca as putea da timpul inapoi, as face si eu ceea ce ea face de atata timp. Gandindu-ma la tot ce imi place am ajuns sa vorbesc cu un prieten despre cinema, despre aparitia cinematografiei, despre pelicula aceea care surprindea doar imagini alb-negru fara sa poata capta si sunetul. Despre dezvoltarea imaginii si a sunetului. Despre serializarea care a acaparat si cinematografia si care a transformat filmele din "opere" in "produse" capabile nu sa incante sufletul persoanelor care le privesc ci sa incante buzunarele celor care le creeaza.Despre transmiterea primelor unde radio. Asa am ajuns la concluzia ca nu am nici o idee despre anul aparitiei cinematografiei in Romania sau despre primul film facut de romani.

Am apelat la aseasta sursa magnifica de informatii, ce se presupune a fi internetul, insa a reusit sa ma dezamageasca deoarece nu am putut afla aceste date. Stiu doar ca in anul 1911, a fost prezentat la Bucuresti primul film romanesc de fictiune de lungmetraj, Amor fatal, in regia lui Grigore Brezianu.

Si tot cautand eu date am ajuns din una in alta si mi-am dat seama ca nici macar istoria propriei tari nu o cunosc (de domnitori, care si in ce ani au domnit nu mai vorbesc ... sunt in concluzie praf la capitolul istorie :P) aici gasiti un link ce va trimite le wikipedia si unde gasiti o mare parte dintre domnitorii romaniei http://ro.wikipedia.org/wiki/Preşedinţii_României .

Am ajuns sa caut aceasta lista cu domnitori ai Romaniei pentru ca aflasem ca in anul 1948 a fost emisa legea cu privire la nationalizarea industriei cinematografice. Atunci mi-am dat seama ca nu stiu cine a condus tara in acel an, deci nu stiu cine a fost autorul acelei legi. (va las pe voi sa aflati cine a fost personalitatea) .Nu ca ar fi contat prea mult, pentru ca oricum nu voi iubi istoria nici de acum inainte si mai mult ca sigur maine nu voi mai sti nici acest an (vorbeam ieri de copii care nu stiu sa profite de informatiile care ii sunt puse pe tava. Cred ca fac parte dintre ei :( !). Prefer geografia si calatoriile! Sunt mai practica din fire. Retin doar ce imi foloseste pe o perioada mai lunga de timp.

Dar sa revenim la ale noastre oi. Mai bine zis la cinematograful nostru si nu numai. La cinematografie in general. Nu stiu daca sa ma bucur sau nu ca in decursul anilor cinematograful a fost vulgarizat si transformat, dintr-un ritual de iesire din casa a celor cu o pozitie sociala mai buna, intr-un produs accesibil tuturor. Si spun ca nu stiu daca sa ma bucur sau nu pentru ca acum la cinematograf ai ocazia sa intalnesti si pantofarul de Valea Prahovei si Pitzipoanca de Bamboo care nu mai stiu sa-i respecte pe cei din jur si pe care nu a avut nimeni ocazia sa ii invete ca la cinema nu se vorbeste (sau mai bine zis nu se urla) astfel incat el/ea aflati in spatele salii sa fie auziti de cel care deabia a intrat pe usa de langa ecran.

Dar m-am lungit prea mult si am trecut de la una la alta. Revin si maine, daca am timp, cu idei venite pe neasteptate si nelasate sa plece la fel!

Bianca Casaru

In timp ce unii invata alti fac sex ...

Deasupra mea sta o familie tanara. Aseara au facut sex salbatic. Cred ca nu prea au schimbat pozitia pentru ca patul a scartait la fel timp de vre-o 15 minute (poate chiar mai mult). Asta se intampla in timp ce eu incercam sa imi amintesc, sa imi reimprospatez memoria cu informatii pe care se presupune ca le-am acumulat cu vre-o doi ani in urma. Poate in alte conditii nici nu as fi bagat de seama ce se intampla deasupra mea, insa la mine in camera era atat de liniste incat ma deranjau si bataile ceasului pe care il am atarnat pe peretele din bucatarie.
J Michelet : " S-a vazut in acea clipa ce consumator urias si puternic este poporul, atunci cand intra in joc" .
La acest pasaj ajunsesesm cu cititul cand au inceput sa ma deranjeze sunetele vecinilor de deasupra si m-am oprit la el. Nu pentru ca in momentul ala ar fi avut o mare importanta ci pentru ca zgomotele m-au facut sa nu mai fiu atat de concentrata la lectura. Dar cred ca intreruperea a fost cu folos caci m-a facut sa ma gandesc la o multime de alte implicatii ale acelui pasaj, la lucruri la care altfel nu cred ca as fi avut ocazia sa meditez. Am ajuns astfel sa ma gandesc la dezvoltarea culturala, la revolutiile industriale si importanta lor in dezvoltarea omenirii. Am inceput sa imi pun tot felul de intrebari in ceea ce priveste Internetul si implicatiile care decurg din utilizarea lui.
Oare dezvoltarea internetului a contribuit la micsorarea magazinului de cunostinte generale ale individului? Cred ca da! Cati dintre noi nu consideram mai simpla varianta unui search pe un motor de cautare decat sa ne punem motorasul din capul nostru sa invarta rotitele memoriei pentru a retine anumite date? Suntem atrasi de divertisment si consum facil. Nu ne mai place sa gandim. Evadam intr-un imaginar care este departe de a se asemana cu realitatea. Traim intr-o lume cuprinsa de hegemonii virtuale, supravietuim prin si pe internet.
Nu mai exista unicitate si individualitate pentru ca toti consumam acelasi produs standardizat. Suntem setati sa gandim la fel, in aceeasi directie. Ne lasam controlati inconstient, devenind copii ale unui prototip. Nimeni nu mai gandeste in termeni de "estetica" ci de "comercial". Un produs nu mai "arata bine" ci se vinde sau nu.
Ingurgitam o cultura ieftina si imi este mila de copii care s-au nascut in "era internetului". Nu spun ca nu vor mai fi copii inteligenti. Departe de mine acest gand! Insa multi nu vor mai sti sa isi augumenteze inteligenta. Se vor plafona in gandire si vor deveni si ei " inca unul printre cei multi". Vor fi insa si copii care vor profita de avantajele aduse de internet si vor intra intr-o sfera a unei noi culturi.

Bianca Casaru