M-am intrebat de multe ori cum ar fi fost oare daca as fi fost baiat si nu fata! Si nu ma refer la cum as fi aratat fizic ... fara par lung, fara sani, cu barba ... ci la ce as fi facut sau ce caracter as fi avut!
Daca o luam de la incepu ar suna cam asa : m-as fi jucat cu robotei si masinute in loc de papusi si carti de colorat, as fi stricat peretii din casa jucand miuta si avand usa pe post de poarta. As fi crescut, as fi ajuns la scoala si pentru ca imi place foarte mult parul lung vreau sa cred ca mi-ar fi placut si daca as fi fost baiat, asa ca as fi tras toate fetele din clasa de codite. M-ar fi placut toate fetele iar pentru a nu ma face de ras poate chiar as fi si invatat.
M-as fi facut si mai mare si as fi ajuns la liceu. Pentru ca nu as fi avut prea multi bani as fi facut tot felul de schimburi ciudate, din care normal eu sa ies castigat. Mi-ar fi placut doar matematica si sportul si as fi stat mai mult prin oras decat la invatat. Noaptea mi-as fi pierdut-o in fata calculatorului cautand tot felul de lucruri ciudate si in acelasi timp interesante pentru a putea impresiona fata cu ochii mari din banca a treia, asa ca nu pot spune ca as fi fost prost, poate doar prea putin interesat!
As fi vrut sa fac armata, sau poate ca nu. Armata mi-ar fi placut sa o fac in postura de fata, in cea de baiat cred ca as fi fugit de ea. As fi dat la facultate doar ca sa scap de armata asa ca nu pot spune ce profil as fi urmat. As fi ajuns probabil un derbedeu ... si cand ajung la acest rezultat imi dau seama ca de fapt ma plac, dar nu in calitate de baiat.
Imi place sa fiu fata chiar daca sunt lucuri pe care le-as schimba. Ar insemna sa ma cred perfecta daca nu as gandi asa si ma stii, nu sunt asa! Imi place parul lung si imi plac tocurile. Imi plac unghiile naturale si oja rosie. Imi place sa fiu puternica intr-un corp firav. Imi plac fardurile si imi place sa fiu ... imi place sa fiu eu si nu altcineva!
Bianca Casaru
miercuri, 17 martie 2010
luni, 15 martie 2010
I was thinking to log off ...
Sunt curioasa daca exista macar o persoana care sa nu fi vrut la un moment dat sa renunte la ceva. Eu cred ca nu! Cred ca fiecare fiinta care poseda o constiinta, un suflet si posibilitatea de a gandi, a vrut macar odata sa renunte. Doar ca, dupa cum este normal, noi oamenii renuntam la lucruri diferite. Nu stiu ce este mai greu. Sa-i fie oare mai dificil individului care s-a trezit dimineata sleit de puteri si a avut gandul de a renunta la locul de munca, sa-i fie mai greu aceluia care s-a certat cu iubita/iubitul si a vrut sa termine relatia aceea care a devenit monotona si amorfa sau sa-i fie mai greu copilei aceea plina de viata ce s-a saturat de atata ploaie si a renuntat la a mai iesi din casa?
Sunt diferite lucruri la care putem renunta si fiecare lucru poate insemna totul pentru noi. Pentru barbatul acela inalt, imbracat in costum, care lucreaza in vanzari si deabia asteapta sa ajunga acasa ca sa ii deschida usa un ghindoc descult totul poate insemna familia, pentru copilul cu ochii mari si negrii de la coltul strazii totul poate fi o bucata de paine, pentru mogaldeata mea cu parul mai mult alb decat sur totul inseamna copii si nepotii aflati la 200 de km.
Tuturor ne e frica sa renuntam la lucruri. Probabil pentru ca le iubim prea mult sau poate pentru ca ne e frica de un nou inceput. Eu nu stiu ce inseamna totul pentru mine, pentru ca am mai multe lucruri fara de care nu as putea trai. Nu as putea alege niciodata doar un lucru pe care sa il pastrez mereu. Imi iubesc famili, imi iubesc prietenii, iubesc soarele dimineata si ploaia calda de vara, iubesc sa umblu descuta in iarba cruda de la marginea raului, iubesc fulgii de nea in ziua de Craciun.
Si cu toate astea am avut momente in care am vrut sa renunt la tot, in care nu gaseam rostul zilei de maine. Mi-am revenit din acea stare in momentul in care o persoana mi-a spus ca nu destinatia finala este importanta, ci calatoria, drumul in sine. Mi s-a spus ca nu este important unde ajungi, ci ce faci si pe unde alegi sa mergi pentru a reusi sa atingi varful. Asa ca am inceput sa nu ma mai gandesc la ziua de maine si sa traiesc ziua de azi. Nu vreau sa mai renunt la nimic si de fapt nici nu am la ce sa renunt. Tot ce iubesc, nu posed, deci nu pot renunta la ceva ce de fapt nu am.
Bianca Casaru
Sunt diferite lucruri la care putem renunta si fiecare lucru poate insemna totul pentru noi. Pentru barbatul acela inalt, imbracat in costum, care lucreaza in vanzari si deabia asteapta sa ajunga acasa ca sa ii deschida usa un ghindoc descult totul poate insemna familia, pentru copilul cu ochii mari si negrii de la coltul strazii totul poate fi o bucata de paine, pentru mogaldeata mea cu parul mai mult alb decat sur totul inseamna copii si nepotii aflati la 200 de km.
Tuturor ne e frica sa renuntam la lucruri. Probabil pentru ca le iubim prea mult sau poate pentru ca ne e frica de un nou inceput. Eu nu stiu ce inseamna totul pentru mine, pentru ca am mai multe lucruri fara de care nu as putea trai. Nu as putea alege niciodata doar un lucru pe care sa il pastrez mereu. Imi iubesc famili, imi iubesc prietenii, iubesc soarele dimineata si ploaia calda de vara, iubesc sa umblu descuta in iarba cruda de la marginea raului, iubesc fulgii de nea in ziua de Craciun.
Si cu toate astea am avut momente in care am vrut sa renunt la tot, in care nu gaseam rostul zilei de maine. Mi-am revenit din acea stare in momentul in care o persoana mi-a spus ca nu destinatia finala este importanta, ci calatoria, drumul in sine. Mi s-a spus ca nu este important unde ajungi, ci ce faci si pe unde alegi sa mergi pentru a reusi sa atingi varful. Asa ca am inceput sa nu ma mai gandesc la ziua de maine si sa traiesc ziua de azi. Nu vreau sa mai renunt la nimic si de fapt nici nu am la ce sa renunt. Tot ce iubesc, nu posed, deci nu pot renunta la ceva ce de fapt nu am.
Bianca Casaru
miercuri, 10 martie 2010
Dezastru ...
Asa arata o sala de curs.
Cred ca ar trebui sa incep prin a descrie usa. Arata ca o marturie inca vie a revolutiei. De parca s-ar fi tras zeci de focuri de arma, dar pentru ca asa nu au reusit sa o distruga au luat-o si la lovituri de ciocan. Cred ca toata ura oamenilor poate fi citita pe o usa, pe usa salii 206, unde am avut eu cursul marti. Iar asta nu e tot.
Nu voi spune nimic despre parchetul neschimbat de saptezeci de ani. Am sa trec mai departe la scaunele de teatru care ar fi trebuit sa fie acoperite de un material rosu, probabil din catifea. Acum cele care mai sunt intregi, caci mai bine de jumatate sunt jerpelite sau distruse in totalitate, au un fel de model rosu combinat cu negru care provine dintr-o combinatie ciudata intre murdarie si toceala. Avem si perdele, candva negre, acum de un gri ciudat dat de decolorarea materialului si imbacsirea acestuia cu praf. Din loc in loc are si model ... mici gauri , sau mai mari, dar care dau singura pata de veselia la acea perdea. Peretii probabil vi-i imaginati, cu tencuiala cazuta si de un galben care demult, tare demult a fost alb. Pe post de cuier, cateva cuie batute intr-o stinghie de lemn.
As putea continua aceasta descriere a materializarii nepasariii si indiferentei de care dau dovada oamenii din sistemul invatamantului ... dar ce rost are? Fiecare ministru nou schimba cate ceva, dar niciodata ce trebuie. Au trecut de la sistemul Pre-Bologna la cel Bologna, de la patru ani de studiu la trei ani, de la trei trimestre cum era cand eram eu mica, la doua semestre, de la un bacalaureat despre care toti stiau cum functioneaza la unul dat pe reprize, de la evaluare cu note la evaluare cu calificative. Cu toate astea nu au fost in stare sa creeze conditii optime de invatare. Vor sa se europenizeze dar nu cunosc principiile. In constructia acestei mari piramide, toti au sarit peste consolidarea bazei dar au cu totii pretentia de a ajunge in varful acesteia.
Astept sa vad ce decizie va lua urmatorul ministru ... cu siguranta se va schimba iar ceva!
Bianca Casaru
Cred ca ar trebui sa incep prin a descrie usa. Arata ca o marturie inca vie a revolutiei. De parca s-ar fi tras zeci de focuri de arma, dar pentru ca asa nu au reusit sa o distruga au luat-o si la lovituri de ciocan. Cred ca toata ura oamenilor poate fi citita pe o usa, pe usa salii 206, unde am avut eu cursul marti. Iar asta nu e tot.
Nu voi spune nimic despre parchetul neschimbat de saptezeci de ani. Am sa trec mai departe la scaunele de teatru care ar fi trebuit sa fie acoperite de un material rosu, probabil din catifea. Acum cele care mai sunt intregi, caci mai bine de jumatate sunt jerpelite sau distruse in totalitate, au un fel de model rosu combinat cu negru care provine dintr-o combinatie ciudata intre murdarie si toceala. Avem si perdele, candva negre, acum de un gri ciudat dat de decolorarea materialului si imbacsirea acestuia cu praf. Din loc in loc are si model ... mici gauri , sau mai mari, dar care dau singura pata de veselia la acea perdea. Peretii probabil vi-i imaginati, cu tencuiala cazuta si de un galben care demult, tare demult a fost alb. Pe post de cuier, cateva cuie batute intr-o stinghie de lemn.
As putea continua aceasta descriere a materializarii nepasariii si indiferentei de care dau dovada oamenii din sistemul invatamantului ... dar ce rost are? Fiecare ministru nou schimba cate ceva, dar niciodata ce trebuie. Au trecut de la sistemul Pre-Bologna la cel Bologna, de la patru ani de studiu la trei ani, de la trei trimestre cum era cand eram eu mica, la doua semestre, de la un bacalaureat despre care toti stiau cum functioneaza la unul dat pe reprize, de la evaluare cu note la evaluare cu calificative. Cu toate astea nu au fost in stare sa creeze conditii optime de invatare. Vor sa se europenizeze dar nu cunosc principiile. In constructia acestei mari piramide, toti au sarit peste consolidarea bazei dar au cu totii pretentia de a ajunge in varful acesteia.
Astept sa vad ce decizie va lua urmatorul ministru ... cu siguranta se va schimba iar ceva!
Bianca Casaru
Abonați-vă la:
Postări (Atom)