marți, 21 iunie 2011

Acolo ...



Mult, mult prea mult timp ... de cand nu am mai incercat sa zgarii pietrele pentru a lasa o uram trecatoare ... de cand nu am mai gadilat fluturii ca sa ii oblig sa zboare ... de cand nu am mai ascultat picaturile rostogolindu-se la vale ... de cand am uitat ca a trai nu inseamna umbre miscatoare.


Am fost din nou acolo, in oaza mea de liniste, in cuibul meu de relaxare. Am vazut din nou dealuri, vai si o casa pierduta printre amintiri si sentimente vesnic arzatoare. Mi-am potolit setea de natura, de crud, de verde ... da, de mult verde! Mi-am regasit puterea de a crede.



...


Nu pot insa sa scriu mai departe. Gandurile sunt prea multe si cuvintele prea putin ajutatoare. Sunt ganduri ravasite ... dar sunt sigura ca ma intelegeti, pentru ca aveti si voi locul vostru despre care ati vrea sa vorbiti neincetat si cu toate astea il pastrati ascuns in gandurile voastre si va hraniti cu amintirea lui si cu visul revederii viitoare!

Traiesc ... visand la Bisoca mea!

Bianca Casaru