joi, 16 iulie 2009

in lumea lui Peter Pan ...


Mi-ar fi placut sa ma fi vazut aseara ... imbracata doar cu tricoul ala alb, cu pensula in mana si cu o bucata de lemn in fata mea. Da, aseara am pictat! Aseara m-am lasat dusa in lumea povestilor, in lumea lui Peter Pan. Aseara am construit o lume a mea. Pe o rama de oglinda i-am dat viata lui Peter Pan iar mai apoi, ca sa nu ramana singur, i-am adus-o alaturi si pe Clopotica. I-am asezat sub un cer senin, plin de stele.


Eram singura in camera, inconjurata doar de sticlute cu acrilic, tempera si vopsea. Nici nu mi-am dat seama cat de repede a trecut timpul. Era ora 04.15 cand m-am apropiat de finalul creatiei mele. Eram atat de captivata de ceea ce faceam, de miscarile pensulei, si contururile care incepeau sa prinda viata, incat nici nu am observat ca eram plina de culoare. Verde, albastru, galben, maro, pe maini, pe picioare, pe tricou, pe fata. Eram atat de murdara incat aratam de parca as fi trait o viata in Neverland ... departe de apa, sapun si masina de spalat.


Am trait din nou experienta gradinitei. Mi-am hranit sufletul de copil cu un lucru relaxant. Am luat o pauza din lumea celor mari si m-am inchis pentru o seara in camera copilariei. Nu m-am mai gandit ca a doua zi trebuie sa fiu la munca. Nu m-am mai gandit ca in jurul meu sunt oamnei mari. Am uitat de barbatii bine facuti care ma fac sa imi pierd mintea. Pentru o seara nu am mai trait cu grija zilei ce va urma. Am trait intens senzatia de unicitate. Ma simteam mai puternica si mai lucida ca oricand ... insa deliram. Toata povestea s-a destramat cand mi-am aruncat ochii asupra ceasului si mi-am dat seama ca trebuie sa dorm si sa ma trezesc a doua zi pentru a continua rutina in care ma complac.


Si cu toate astea, chiar mi-ar placea sa traiesc in Neverland ....
Bianca Casaru

marți, 7 iulie 2009

Este doar una ...


Bisoca, undeva in nord vestul Buzaului, un sat rasfirat, cu casele parca asezate cu prastia, in unele locuri mai multe in altele mai putine. Sunt locuri in care gasesti o singura casa, in mijlocul naturii, fara vecini sau alte forme de viata in jur. Dar imi place acest sat care mi se aseaza la picioare, la o distanta de 60 de km de Buzau. Aici am copilarit. Aici am invatat ce inseamna sa imparti cu ceilalti din putinul pe care il ai. Aici am invatat ca oamenii sunt oameni oriunde s-ar afla.

Este o zi de sfarsit de vara, 2008.
Parca este prima dimineata a lumii, iar starea asta de nou ma ameteste ca un drog....miroase a iarba uscata si totul se vede ca prin ceata printre razele portocalii ale soarelui care nu mai vrea sa se inalte deasupra mea si sa imi zambeasca. Stau pe pragul usii de la intrare, privind spre poarta care face trecerea catre o poiana intinsa, un platou care acum este de un verde galbui. Este sfarsit de vara iar iarba a imbatranit sub razele puternic
e ale soarelui. Pe cararea care vine de la grajduri isi face aparitia o mogaldeata de om, cu hainele vechi, cu baticul negru prins la ceafa. Aduce in mana ceanacul plin cu lapte proaspat de vaca. Spuma alba de deasupra ma imbie sa gust din laptele crud. Nu am mai nimic de facut. In fata mea se intinde o alta zi. O zi in varf de munte, in mijlocul naturii. O zi fara oameni ciufuti si fara galagie. Iubesc locul acesta. Imi place sa stau intinsa pe iarba din fata casei, sa aud concertul pasarilor care se joaca printre ramurile copacilor din padurea de langa casa. Imi place ca privesc in zare, si sa nu vad mai departe de dealurile care inconjoara casa. Ma simt protejata acolo, ca intr-o fortareata, doar ca zidurile mele sunt compuse din dealuri, si singurul meu strajer este mamaia. O mogaldeata de 79 de ani, dar care are mai multa energie decat mine. O admir foarte mult. La varsta ei inca mai coseste, praseste si strange brazde.

Acolo in mijlocul naturii simt ca sunt eu cea adevarata. Acolo ma simt libera. Pot sa alerg desculta prin iarba cruda a primaverii. Pot sa stau cu fata in sus in ploaia calda de vara si sa simt cum apa fuge de pe fata mea pe tot corpul. Pot sa dorm pe o claie, sa simt mirosul de fan proaspat cosit iar deasupra mea sa am doar cerul incarcat de stele. Pot sa ma dau cu sania, sa fac oameni de zapada si sa intru in casa deabia cand hainele mi s-au udat. Pot sa strig in gura mare ca sunt fericita fara sa deranjez pe nimeni. Nu am cum sa deranjez cand vecinii sunt la 10 minute departare!

Dar este frumoasa viata la tara, la fel de frumoasa ca in orice loc in care te simti acasa!

Daca ajungi intr-o zi in Bisoca nu uita ca si acolo traiesc tot oameni!


Bianca Casaru