duminică, 24 ianuarie 2010

Proiecte, proiecte ... proiecte!



La un momendat se termina toate!


Ma intreb cum va fi atunci, cand vei ajunge sa stai fara sa iti mai consumi ore intregi incercand sa iti storci o idee geniala din mica ta materie cenusie, idee care va ramane oricum necitita, printre sute, mii, poate chiar mormane intregi de idei ingalbenite pe niste foi pline de praf si acarieni? Nu stii nici tu sa imi spui, nu-i asa? Si nu pentru ca nu ai trecut prin asta, ci pentru ca inca iti este frica sa recunosti ca nu mai ai nimic de facut. S-a terminat perioada ta de glorie, in care te multumeai cu gandul ca faci ceva, din obligatie, dar faceai ...


Stii ce ma sperie cel mai mult? Gandul ca intr-o zi voi imbatrani. Voi avea atat de mult par alb in cap incat nu imi voi mai aminti de aceste proiecte, nici de ideile astea care imi tropaiau prin colturile intunecare ale mintii mele, candva.


Si nu sunt singurele proiecte pe care ma tem ca le voi uita. Ma sperie gandul ca voi sta intr-un balansoar incercand sa deslusesc niste litere care mi se vor parea aruncate la intamplare intr-o carte si voi uita ca am luptat candva sa am totul. Ma tem ca va veni momentul in care mi se va intinde scoarta micutului meu cerebel si voi incepe sa pierd din lucrurile pe care candva mi le doream cu ardoare. Voi uita ca mi-am propus sa cunosc fiecare ungher al batranului meu pamant si ca voi incerca sa inteleg de ce totul se intampla asa cum se intampla. Ma tem de ziua in care nu voi avea altceva mai bun de facut decat sa astept sa se termine si acest proiect maret al vietii mele. Si cel mai tare ma sperie gandul ca am sa ajung sa va uit pentru ca, nu-i asa, totul are un sfarsit !


Bianca Casaru


Un comentariu:

  1. Probabil că nu este locul meu să comentez, însă observ acum o notă de frustrare, notă pe care aş vrea să-ţi spun că nu ar trebui să o ai în glas. Să mă explic.
    Te temi ca totul se va uita, însă omiţi să menţionezi că şi până acum ai uitat o seamă de lucruri care, fiecare în momentul când le-ai experimentat, au fost un apogeu pe care erai convinsă că nu îl vei uita niciodată. Spre exemplu prima notă de 10 sau primul băiat pe care l-ai plăcut. Aparent neimportante, însă în clipa aceea definitorii. Ce omiţi însă este reacţia afectivă pe care ţi-o invocă ele. Nostalgia amintirii primului sărut, nu amintirea detaliată în sine. Asta rămâne, senzaţia. Indiferent cât timp trece, indiferent cât de tare vei fi de dezamăgită de ceea ce ţi s-a părut excepţional la un moment dat, senzaţia, trăirea rămâne. Atunci când vei sta în balansoarul tău desluşnd acele litere aruncate haotic într-o carte ve te vei opri şi vei zâmbi în colţul gurii nu datorită lucrurilor pe care ţi le aminteşti ci datorită senzaţiilor pe care acele lucruri ţi le evocă.
    Eu unul îţi doresc să te împaci cu ideea că nu vei avea totul. Imediat ce accepţi asta eşti liberă să te bucuri cu adevărat de ceea ce ai şi ceea ce-ai experimentat în loc să fi supărată că ai numai atât.
    Şi ţine minte: totul se reduce la senzaţii şi trăiri.

    RăspundețiȘtergere