De fiecare data cand treceam pe strada mea, ii auzeam. Era un clinchet ciudat care facea ca prin tot corpul sa imi treaca un fior rece, ca un sarpe care se plima prin venele mele. Il simteam tarandu-se ud si rece prin tot corpul. Uram acei clopotei pentru ca sunetul lor ma facea sa ma simt intr-un film de groaza, in care zdranganitul lor crea suspansul. Ma asteptam ca la orice pas, orice miscare, sa se intample ceva...
Aseara sunetul a incetat. Treceam pe strada fixand scara in dreptul careia trebuia sa ma opresc si asteptam sa ii aud, asteptam sa o iau de la capat. Degeaba asteptam. Loviturile mici, ascutite si dese disparusera. Un imens vid luase locul clinchetului. Ciudat, caci imi lipsea sunetul acela enervant! Simteam lipsa unui lucru rau. E ciudat cum ne obisnuim cu lucrurile si e ciudat cum le ducem lipsa, chiar daca ne sperie.
Eram cuprinsa de un amestec ciudat de sentimente. In cativa pasi se ascundea curiozitatea, ura, bucuria, teama si toate doar din cauza clopoteilor care lipseau. Eram curioasa sa aflu ce s-a intamplat cu ei. Ii uram pe cei care imi furasera sunetul care ma facea sa simt adrenalina in varful limbii. Ma simteam in acelasi timp bucuroasa pentru falsa impresie de libertate, in care as fi vrut la inceput sa traiesc. Dar cel mai puternic simteam teama. Teama ca nu ii voi mai auzi, teama ca drumul meu spre casa va deveni banal. Atunci mi-am dat seama ca nu vroiam sa dispara. Am asteptat in mijlocul strazii, sperand ca au disparut doar pentru o clipa, insa aseara nu au vrut sa mai sune. Am intrat in bloc inchizand usa in urma mea, fara sa mai aud nici macar o bataie a inimii ... a inimii clopoteilor mei.
Bianca Casaru
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu