Azi-noapte nu am auzit clopoteii ...

De fiecare data cand treceam pe strada mea, ii auzeam. Era un clinchet ciudat care facea ca prin tot corpul sa imi treaca un fior rece, ca un sarpe care se plima prin venele mele. Il simteam tarandu-se ud si rece prin tot corpul. Uram acei clopotei pentru ca sunetul lor ma facea sa ma simt intr-un film de groaza, in care zdranganitul lor crea suspansul. Ma asteptam ca la orice pas, orice miscare, sa se intample ceva...

Aseara sunetul a incetat. Treceam pe strada fixand scara in dreptul careia trebuia sa ma opresc si asteptam sa ii aud, asteptam sa o iau de la capat. Degeaba asteptam. Loviturile mici, ascutite si dese disparusera. Un imens vid luase locul clinchetului. Ciudat, caci imi lipsea sunetul acela enervant! Simteam lipsa unui lucru rau. E ciudat cum ne obisnuim cu lucrurile si e ciudat cum le ducem lipsa, chiar daca ne sperie.

Eram cuprinsa de un amestec ciudat de sentimente. In cativa pasi se ascundea curiozitatea, ura, bucuria, teama si toate doar din cauza clopoteilor care lipseau. Eram curioasa sa aflu ce s-a intamplat cu ei. Ii uram pe cei care imi furasera sunetul care ma facea sa simt adrenalina in varful limbii. Ma simteam in acelasi timp bucuroasa pentru falsa impresie de libertate, in care as fi vrut la inceput sa traiesc. Dar cel mai puternic simteam teama. Teama ca nu ii voi mai auzi, teama ca drumul meu spre casa va deveni banal. Atunci mi-am dat seama ca nu vroiam sa dispara. Am asteptat in mijlocul strazii, sperand ca au disparut doar pentru o clipa, insa aseara nu au vrut sa mai sune. Am intrat in bloc inchizand usa in urma mea, fara sa mai aud nici macar o bataie a inimii ... a inimii clopoteilor mei.

Bianca Casaru

Scrisoare ... de Craciun!

E Craciunul dragii mei,
Da, este acea perioada din an in care oamenii se cred mai buni, fac lucruri pe care alta data nu le-ar fi facut. E perioada din an in care miroase a brad, a cozonac, a sarmale, a portocale. Chiar, a portocale! Uneori, asta cred ca este mirosul copilariei mele. Este uimitor cum singurul lucru pe lare mi-l aduc aminte, de cand eram mica, este Craciunul.

Cele mai vechi amintiri le am in legatura cu Craciunul. Aveam un brad mare, cu miros puternic de rasina, incarcat cu beculete, beteala, globulete, vata si ... portocale. Il asteptam cu nerabdare pe Mos Craciun si credeam cu tarie ca exista. Era o perioada incarcata de magie. As fi putut crede si ca Mos Craciun aterizeaza pe acoperis cu sania lui condusa de reni, dar nu aveam ... horn! asa ca partea asta a povestii mi-a scapat. Totusi am crezut in el, in Mos Craciun. Am crezut ca are puterea sa ghiceasca ce vrea fiecare persoana. Am crezut ca poate sa faca pe oricine fericit. Am crezut ca de Craciun nu exista oameni tristi.

Dar se pare ca m-am inselat. Nu toata lumea se bucura de Craciun. Nu toti rad, nu toti canta, nu toti se distreaza.

Incercati totusi sa nu faceti parte din aceasta categorie. Trebuie sa fim optimisti, sa credem ca si noi meritam ceva bun. Trebuie sa speram ca Mosul va trece si pe la noi si ca ne va aduce lucrul pe care i l-am cerut. Eu inca mai sper. Inca mai vreau sa cred in Craciun si in Mosul acela cu barba alba si costum rosu. Inca mai sper ca stie ce vreau.

Stii ceva Mosule? De data asta nu am sa renunt la dorinte si nici nu am sa imi schimb cerintele. Iar daca te incapatanezi sa nu ajungi anul asta, sa stii ca te primesc si cu intarziere. Am rabdare pentru ca de data asta stiu ce vreau si nu ma multumesc pana cand nu voi primi. O singura mentiune. Cand ai sa vii, asigura-te ca imi vei da cadoul pentru mai mult timp!

Bianca Casaru

Finding a place!

Ne nastem cu un scop anume, doar ca ne ia cam mult sa ne dam seama care este, uneori chiar mult prea mult! Pentru unii acest scop poate insemna o descoperire, pentru altii poate insemna o persoana. Unii cred ca scopul lor este sa obtina bani, multi bani, altii cred ca scopul lor este sa ajute batranii si copii. Fiecare umbra a acestui pamant incearca sa isi gaseasca locul perfect. E ca un jos, ca un puzzle mai exact. Incerci sa te integrezi perfect undeva. Incerci sa faci astfel incat lucrurile sa se muleze exact dupa tine, incerci sa te simti bine. Doar ca uneori uiti ca nu trebuie sa modifici toate celelalte piese, pentru ca piesa ta sa se potriveasca undeva. Si eu sunt in cautarea unui loc, si nu a oricarui loc, ci a locului mmeu. In cautarea locului in care sa nu trebuiasca sa schimb nimic.

Caut un loc in care sa ma simt acasa, un loc in care sa imi placa patul (v-am mai povestit despre problemele pe care le am cu patul :D). Un loc in care dimineata sa vad un zambet dulce si larg si niste ochi mari si blanzi. Caut un loc de care sa imi fie greu sa stau departe chiar si pentru cat timp dureaza o bataie a inimii unei pasari colibri. Caut un loc pe care sa il pot numi locul meu.

Bianca Casaru!

Libertate zici?...

Ti-a fost frica vreodata de alegerile pe care le-ai facut?

Mie da! De ce oare nu este posibil sa existe mereu cineva care sa iti spuna ce sa faci? Ar fi mult mai simplu. Nu ai mai fi tu de vina pentru nimic. Nu ai mai avea responsabilitatea faptelor. Nu ar trebui sa dai explicatii. Nu ar trebui sa te mai intrebi daca e bine asa sau ar fi fost mai bine altfel.

E cel mai dificil lucru sa alegi. Stii care este restrictia in acest proces? Libertatea! Bine spunea Sartre cand afirma ca Omul este condamnat sa fie liber. Aceasta libertate este ca o sentinta. Iti este data si trebuie sa o accepti. Este o consecinta a faptului ca te-ai nascut. In fiecare zi esti pus in situatia de a fi liber, adica de a alege. Fiecare minut este o noua alegere. Alegi sa te imbraci in culori vesele sau in culori inchise. Alegi sa zambesti cuiva care te enerveaza sau alegi sa il injuri. Alegi sa mergi drept sau sa cotesti la fiecare straduta. Alegi sa suni pe cineva sau alegi sa ii dai un mesaj. Alegi sa iesi in oras sau alegi sa stai in casa. Alegi sa risti sau alegi sa renunti. Alegi sa pleci sau alegi sa ramai. Sute de alegeri pe care le faci in fiecare zi.

Nu imi place sa aleg pentru ca nu imi place nesiguranta. Si cu toate astea sunt obligata sa fac alegeri in fiecare zi.

Candva o sa imi reprosezi ca am gresit. Stiu! E imposibil sa fac mereu alegerea corecta. Poate si acum am gresit si poate voi gresi si maine. Stii ce nu imi place? Ca aflu daca am facut alegerea corecta deabia dupa ce am ales. Imi aleg propria libertate, asa cum fiecare are libertatea lui. Si tocmai in aceasta libertate se ascunde maretia, disperarea si nelinistea oricarui om. In aceasta libertate se ascunde frica mea. Iar aceasta frica imi controleaza alegerile.

Asta este ce numesti tu libertate? Daca da ... atunci te anunt sincer ca nu o vreau!

Bianca Casaru

strania patanie de astazi ...

Ce senzatie stranie cand esti vesel si trist in acelasi timp. Da, e ciudat cum mii de sentimente se cuibaresc in viata ta, in mintea ta, in sufletul tau. Te-ai intrebat vrodata cum este posibil ca intr-o fractiune de secunda sa ai atatea ganduri pe care mai apoi sa nu le poti exprima in cateva minute? ... Viata e ciudata uneori, dar tocmai aceasta stare te face sa vrei sa vezi ce se intampla mai departe.

Ar fi trist sa stii dinainte ce te asteapta, sa iti citesti povestea vietii intr-o carte mare, cu mii de file ingalbenite de atatea istorii ale milioanelor de oameni a caror viata a fost scrisa acolo inaintea vietii tale. Atunci parca ai vrea ca acea carte sa nu mai aiba file libere iar povestea ta sa fie un nou inceput, pe o coala goala, scrisa de o alta mana, ceva mai priceputa. Sa dai un nou sens vietii, sentimentele sa fie asternute cu un alt mister. Sa nu mai existe teama de necunoscut.

Acum aberez ... insir cuvinte ale caror sens nici macar eu nu il mai inteleg. Nu mai sunt obisnuita sa imi aud gandurile. E prea multa liniste si prea multa agitatie in acelasi timp. Ajung la aceleasi idei, cum ca lumea nu e perfect rotunda, ca primavara nu incepe niciodata in aceeasi zi, ca zapada uita uneori cat de mult imi place doar pentru ca e alba, ca fluturii mi se par cele mai gingase fiinte, ca niciodata nu m-as plictisi de munti si de privitul in gol.

Scriu toate astea pentru ca in seara asta mi s-a intamplat ceva ciudat. M-a bulversat in linistea in care ma afundasem. Ca sa intelegeti va spun ca uneori, in metrou, ma pierd cu ochii atintiti asupra unui punct si ma las purtata de valurile imaginatiei. Visez cu ochii deschisi sau imi amintesc momente ale zilei care se incheie. Nu aud decat din instinct "Urmeaza statia Pacii" si ma ridica precum un robot cu telecomanda. Asta s-a intamplat si astazi. Am auzit ca prin vis vocea care ma aduce la viata din visarea mea si m-am pregatit pentru iesirea glorioasa din conserva aceea lunga, numita "Metrou". Doar ca de data aceasta, cand sa scap de inchisoarea pe care o accept doar din lipsa de alta varianta, am simtit ca sunt prinsa de brat. Mi-am intors privirea crezand ca este tot in imaginatia mea, dar greseam. Eram cat se poate de treaza. Agatat de bratul meu era un barbat la vre-o 40 de ani, cu parul grizonat si slinos, cu un pulover visiniu, care emana un miros de stana, cu niste ochi mici, albastrii, ale caror orbite nu mai erau albe ci improscate cu zeci de firicele subtiri, rosii, care m-au facut sa tresar. S-a uitat fix in ochii mei. "Esti la fel ca toate celelalte si poate putin diferita" mi-a spus. Mi-a dat drumul la mana deabia in momentul in care usile metroului au incepu sa se inchida. Maneca de la haina mi-a ramas prinsa intre usile metroului, care pareau sa ma inghita. M-am tras printr-o smucitura puternica si m-am eliberat din stramtoarea cartitei care se pregatea sa plece. Pentru cateva clipe am ramas pivind-o cum se indeparteaza cu straniul om in interiorul ei. Nu stiam daca visam sau eram treaza. Nu intelegeam vorbele lui, ale omului care parea ca imi stie pana si cele mai mici secrete. Atunci, in cateva fractiuni de secunde, mii de vorbe mi se rastalmaceau in minte. Parca auzeam zeci de voci, care imi spuneau intr-un alt mod, adevarul pe care necunoscutul mi-l spunea in cateva cuvinte. Pe fata mea treceau zambete si urme de tristete, fara sa le pot controla. M-am trezit singura pe peron si m-am speriat. Nu stiu cat am stat acolo. Poate cateva secunde, poate cateva minute ... nu stiu.

Ce sentiment ciudat !

Fluturii albi mor spre sfarsitul verii!

Vreau sa te intreb ceva, dar vreau sa imi si raspunzi! Vreau sa te intreb daca ai stat vreodata cu capul in palme, cu coatele spijinite de genunchi si ai privit atat de adanc in zare incat sa nu poti sa vezi nimic. Eu da! Eu am privit atat de departe incat nu am mai putut sa vad ce era langa mine. M-am pierdut in timp, exact in momentul in care mi-ai spus ca ce faci nu este corect ... Si atunci am inceput sa vad fluturi. Fluturi albi. Erau fluturi care nu mai aveau putere sa zboare. Puful de pe aripile lor era spulberat. L-a spulberat un vant puternic care a batut exact cand tu ai terminat de vorbit. Ma intreb de ce nu au rezistat, de ce nu s-au opus acelui vant? De ce au acceptat sa nu mai zboare? Oare pentru ca stiau ca vara s-a sfarsit? sau sa fi avut un alt motiv?

E trist cum fluturii nu traiesc mai mult de un an. Si e curios cum iau fiinta, cum se transforma dintr-o molie lenesa intr-un fluture plin de viata. E ciudat sentimentul pe care il avem cand ii vedem rotindu-se in jurul nostru, apoi jucandu-se cu vantul, apoi gasindu-si perechea si uitand de ce au in jur. Nu-i asa ca atunci cand ii privesti facand acele lucruri, parca zambesti fara motiv? Nu-i asa ca atunci parca ai si tu mai multa energie? Am dreptate oare cand spun ca pentru o clipa ne-am dorii cu totii sa fim fluturi, sa alergam pe campuri, sa ne inaltam deasupra padurilor, sa tresarim la susurul apelor, sa ocolim zidurile caselor, sa colindam inaltul cerului? Eu cred ca am fost un fluture alb pentru un timp. Am crezut ca pot sa fac tot ce face fluturele in libertatea lui. Am uitat insa ca pentru fiecare fluture este trista ziua in care vara ia sfarsit. A venit toamna si la mine. Mi-a spulberat puful de pe aripi. Vantul a batut atat de tare incat m-a doborat.

Astept o alta vara ca sa pot sa imi intind aripile, sa simt adierea vantului si parfumul florilor de camp. Astept o alta vara ca sa zbor ...

Bianca Casaru

traim sentimente ciudate ...

Stiu cum este ... si mie mi se intampla adeseori. Ma trezesc dimineata, ma privesc in oglinda si zambesc. Zambesc pentru ca imi place ce vad, pentru ca uneori sunt multumita de ceea ce fac, pentru ca simt ca traiesc, pentru ca iubesc, pentru ca ma iubesc... Alteori insa parca nu imi vine sa ma trezesc. Parca mi-e frica sa ma privesc in oglinda ca sa nu ma sperii de ceea ce voi vedea. Imi vine sa stau inchisa ca un porumbel calator intr-o colivie. El niciodata nu se simte bine cand este acolo, intre acele gratii, departe de a face ceea ce ii place, departe de a-si intinde aripile si de a cuprinde intreg vazduhul din cateva fortari. Nu se simte bine inchis, cum nici eu nu ma simt bine cand stau in casa, insa uneori se conformeaza. Stie ca va veni momentul cand cineva va avea nevoie de el si atunci va putea sa ia din nou vantul in piept, sa se lupte cu distanta si in cele din urma sa ajunga la destinatie.

Nu stiu care este destinatia mea. Uneori ma trezesc si ma intreb ce oare vreau de la viata? Oare vreau sa ma fac mare si sa conduc un camion, sau vreau sa ma fac si mai mare si sa stau la un birou, imbracata intr-un costum negru asteptand sa se iveasca ceva mai interesant de facut? Oare vreau sa ma urc in masina si sa conduc mii de kilometri fara oprire, sa vad tari, sa cutreier munti si dealuri, sa descopar pajisti verzi si lacuri albastre, sa fug desculta prin zapada, sa stau cu fata la soarele galben de toamna, sa privesc stelele tolanita pe o brazda de fan proaspat cosit? sau vreau sa ma trezesc dimineata devreme, sa ma urc in masina, sa stau treizeci de minute la un semafor, sa ma duc la munca apoi sa ajung acasa obosita fara chef de nimic, sa locuiesc vesnic intre nuantele de gri ale Bucurestiului! ... Nu stiu ce vreau sa ma fac cand voi fi mare . Niciodata nu am fost buna in a da un raspuns la aceasta intrebare!

Dar stiu un lucru. Stiu ca sunt o ciudata intr-o lume normala pentru ca asa spun unii! De fapt cred ca sunt un om normal intr-o lume ciudata.

Astazi am avut o stare dinaceea ciudata, in care nu ai chef de nimic, vrei sa stai singur si sa meditezi ... am meditat la nimic si la tot in acelasi timp. Am stat ca o molie inchisa in coconul el. Cred ca am asteptat sa ma fac mare. Am uitat ca oamenii traiesc mai mult decat o molie si ca se dezvolta mai greu. Am uitat ca daca stau o zi inchisa in mine nu o sa cresc mai repede ci s-ar putea doar sa pierd o zi . Molia macar are un scop pentru care sta protejata in micul ei cocon ... ea stie ca va iesi de acolo cand va devebi un fluture frumos si liber. Dar eu? Eu in ce am sa ma transform oare?

Bianca Casaru