Libertate zici?...

Ti-a fost frica vreodata de alegerile pe care le-ai facut?

Mie da! De ce oare nu este posibil sa existe mereu cineva care sa iti spuna ce sa faci? Ar fi mult mai simplu. Nu ai mai fi tu de vina pentru nimic. Nu ai mai avea responsabilitatea faptelor. Nu ar trebui sa dai explicatii. Nu ar trebui sa te mai intrebi daca e bine asa sau ar fi fost mai bine altfel.

E cel mai dificil lucru sa alegi. Stii care este restrictia in acest proces? Libertatea! Bine spunea Sartre cand afirma ca Omul este condamnat sa fie liber. Aceasta libertate este ca o sentinta. Iti este data si trebuie sa o accepti. Este o consecinta a faptului ca te-ai nascut. In fiecare zi esti pus in situatia de a fi liber, adica de a alege. Fiecare minut este o noua alegere. Alegi sa te imbraci in culori vesele sau in culori inchise. Alegi sa zambesti cuiva care te enerveaza sau alegi sa il injuri. Alegi sa mergi drept sau sa cotesti la fiecare straduta. Alegi sa suni pe cineva sau alegi sa ii dai un mesaj. Alegi sa iesi in oras sau alegi sa stai in casa. Alegi sa risti sau alegi sa renunti. Alegi sa pleci sau alegi sa ramai. Sute de alegeri pe care le faci in fiecare zi.

Nu imi place sa aleg pentru ca nu imi place nesiguranta. Si cu toate astea sunt obligata sa fac alegeri in fiecare zi.

Candva o sa imi reprosezi ca am gresit. Stiu! E imposibil sa fac mereu alegerea corecta. Poate si acum am gresit si poate voi gresi si maine. Stii ce nu imi place? Ca aflu daca am facut alegerea corecta deabia dupa ce am ales. Imi aleg propria libertate, asa cum fiecare are libertatea lui. Si tocmai in aceasta libertate se ascunde maretia, disperarea si nelinistea oricarui om. In aceasta libertate se ascunde frica mea. Iar aceasta frica imi controleaza alegerile.

Asta este ce numesti tu libertate? Daca da ... atunci te anunt sincer ca nu o vreau!

Bianca Casaru

strania patanie de astazi ...

Ce senzatie stranie cand esti vesel si trist in acelasi timp. Da, e ciudat cum mii de sentimente se cuibaresc in viata ta, in mintea ta, in sufletul tau. Te-ai intrebat vrodata cum este posibil ca intr-o fractiune de secunda sa ai atatea ganduri pe care mai apoi sa nu le poti exprima in cateva minute? ... Viata e ciudata uneori, dar tocmai aceasta stare te face sa vrei sa vezi ce se intampla mai departe.

Ar fi trist sa stii dinainte ce te asteapta, sa iti citesti povestea vietii intr-o carte mare, cu mii de file ingalbenite de atatea istorii ale milioanelor de oameni a caror viata a fost scrisa acolo inaintea vietii tale. Atunci parca ai vrea ca acea carte sa nu mai aiba file libere iar povestea ta sa fie un nou inceput, pe o coala goala, scrisa de o alta mana, ceva mai priceputa. Sa dai un nou sens vietii, sentimentele sa fie asternute cu un alt mister. Sa nu mai existe teama de necunoscut.

Acum aberez ... insir cuvinte ale caror sens nici macar eu nu il mai inteleg. Nu mai sunt obisnuita sa imi aud gandurile. E prea multa liniste si prea multa agitatie in acelasi timp. Ajung la aceleasi idei, cum ca lumea nu e perfect rotunda, ca primavara nu incepe niciodata in aceeasi zi, ca zapada uita uneori cat de mult imi place doar pentru ca e alba, ca fluturii mi se par cele mai gingase fiinte, ca niciodata nu m-as plictisi de munti si de privitul in gol.

Scriu toate astea pentru ca in seara asta mi s-a intamplat ceva ciudat. M-a bulversat in linistea in care ma afundasem. Ca sa intelegeti va spun ca uneori, in metrou, ma pierd cu ochii atintiti asupra unui punct si ma las purtata de valurile imaginatiei. Visez cu ochii deschisi sau imi amintesc momente ale zilei care se incheie. Nu aud decat din instinct "Urmeaza statia Pacii" si ma ridica precum un robot cu telecomanda. Asta s-a intamplat si astazi. Am auzit ca prin vis vocea care ma aduce la viata din visarea mea si m-am pregatit pentru iesirea glorioasa din conserva aceea lunga, numita "Metrou". Doar ca de data aceasta, cand sa scap de inchisoarea pe care o accept doar din lipsa de alta varianta, am simtit ca sunt prinsa de brat. Mi-am intors privirea crezand ca este tot in imaginatia mea, dar greseam. Eram cat se poate de treaza. Agatat de bratul meu era un barbat la vre-o 40 de ani, cu parul grizonat si slinos, cu un pulover visiniu, care emana un miros de stana, cu niste ochi mici, albastrii, ale caror orbite nu mai erau albe ci improscate cu zeci de firicele subtiri, rosii, care m-au facut sa tresar. S-a uitat fix in ochii mei. "Esti la fel ca toate celelalte si poate putin diferita" mi-a spus. Mi-a dat drumul la mana deabia in momentul in care usile metroului au incepu sa se inchida. Maneca de la haina mi-a ramas prinsa intre usile metroului, care pareau sa ma inghita. M-am tras printr-o smucitura puternica si m-am eliberat din stramtoarea cartitei care se pregatea sa plece. Pentru cateva clipe am ramas pivind-o cum se indeparteaza cu straniul om in interiorul ei. Nu stiam daca visam sau eram treaza. Nu intelegeam vorbele lui, ale omului care parea ca imi stie pana si cele mai mici secrete. Atunci, in cateva fractiuni de secunde, mii de vorbe mi se rastalmaceau in minte. Parca auzeam zeci de voci, care imi spuneau intr-un alt mod, adevarul pe care necunoscutul mi-l spunea in cateva cuvinte. Pe fata mea treceau zambete si urme de tristete, fara sa le pot controla. M-am trezit singura pe peron si m-am speriat. Nu stiu cat am stat acolo. Poate cateva secunde, poate cateva minute ... nu stiu.

Ce sentiment ciudat !

Fluturii albi mor spre sfarsitul verii!

Vreau sa te intreb ceva, dar vreau sa imi si raspunzi! Vreau sa te intreb daca ai stat vreodata cu capul in palme, cu coatele spijinite de genunchi si ai privit atat de adanc in zare incat sa nu poti sa vezi nimic. Eu da! Eu am privit atat de departe incat nu am mai putut sa vad ce era langa mine. M-am pierdut in timp, exact in momentul in care mi-ai spus ca ce faci nu este corect ... Si atunci am inceput sa vad fluturi. Fluturi albi. Erau fluturi care nu mai aveau putere sa zboare. Puful de pe aripile lor era spulberat. L-a spulberat un vant puternic care a batut exact cand tu ai terminat de vorbit. Ma intreb de ce nu au rezistat, de ce nu s-au opus acelui vant? De ce au acceptat sa nu mai zboare? Oare pentru ca stiau ca vara s-a sfarsit? sau sa fi avut un alt motiv?

E trist cum fluturii nu traiesc mai mult de un an. Si e curios cum iau fiinta, cum se transforma dintr-o molie lenesa intr-un fluture plin de viata. E ciudat sentimentul pe care il avem cand ii vedem rotindu-se in jurul nostru, apoi jucandu-se cu vantul, apoi gasindu-si perechea si uitand de ce au in jur. Nu-i asa ca atunci cand ii privesti facand acele lucruri, parca zambesti fara motiv? Nu-i asa ca atunci parca ai si tu mai multa energie? Am dreptate oare cand spun ca pentru o clipa ne-am dorii cu totii sa fim fluturi, sa alergam pe campuri, sa ne inaltam deasupra padurilor, sa tresarim la susurul apelor, sa ocolim zidurile caselor, sa colindam inaltul cerului? Eu cred ca am fost un fluture alb pentru un timp. Am crezut ca pot sa fac tot ce face fluturele in libertatea lui. Am uitat insa ca pentru fiecare fluture este trista ziua in care vara ia sfarsit. A venit toamna si la mine. Mi-a spulberat puful de pe aripi. Vantul a batut atat de tare incat m-a doborat.

Astept o alta vara ca sa pot sa imi intind aripile, sa simt adierea vantului si parfumul florilor de camp. Astept o alta vara ca sa zbor ...

Bianca Casaru

traim sentimente ciudate ...

Stiu cum este ... si mie mi se intampla adeseori. Ma trezesc dimineata, ma privesc in oglinda si zambesc. Zambesc pentru ca imi place ce vad, pentru ca uneori sunt multumita de ceea ce fac, pentru ca simt ca traiesc, pentru ca iubesc, pentru ca ma iubesc... Alteori insa parca nu imi vine sa ma trezesc. Parca mi-e frica sa ma privesc in oglinda ca sa nu ma sperii de ceea ce voi vedea. Imi vine sa stau inchisa ca un porumbel calator intr-o colivie. El niciodata nu se simte bine cand este acolo, intre acele gratii, departe de a face ceea ce ii place, departe de a-si intinde aripile si de a cuprinde intreg vazduhul din cateva fortari. Nu se simte bine inchis, cum nici eu nu ma simt bine cand stau in casa, insa uneori se conformeaza. Stie ca va veni momentul cand cineva va avea nevoie de el si atunci va putea sa ia din nou vantul in piept, sa se lupte cu distanta si in cele din urma sa ajunga la destinatie.

Nu stiu care este destinatia mea. Uneori ma trezesc si ma intreb ce oare vreau de la viata? Oare vreau sa ma fac mare si sa conduc un camion, sau vreau sa ma fac si mai mare si sa stau la un birou, imbracata intr-un costum negru asteptand sa se iveasca ceva mai interesant de facut? Oare vreau sa ma urc in masina si sa conduc mii de kilometri fara oprire, sa vad tari, sa cutreier munti si dealuri, sa descopar pajisti verzi si lacuri albastre, sa fug desculta prin zapada, sa stau cu fata la soarele galben de toamna, sa privesc stelele tolanita pe o brazda de fan proaspat cosit? sau vreau sa ma trezesc dimineata devreme, sa ma urc in masina, sa stau treizeci de minute la un semafor, sa ma duc la munca apoi sa ajung acasa obosita fara chef de nimic, sa locuiesc vesnic intre nuantele de gri ale Bucurestiului! ... Nu stiu ce vreau sa ma fac cand voi fi mare . Niciodata nu am fost buna in a da un raspuns la aceasta intrebare!

Dar stiu un lucru. Stiu ca sunt o ciudata intr-o lume normala pentru ca asa spun unii! De fapt cred ca sunt un om normal intr-o lume ciudata.

Astazi am avut o stare dinaceea ciudata, in care nu ai chef de nimic, vrei sa stai singur si sa meditezi ... am meditat la nimic si la tot in acelasi timp. Am stat ca o molie inchisa in coconul el. Cred ca am asteptat sa ma fac mare. Am uitat ca oamenii traiesc mai mult decat o molie si ca se dezvolta mai greu. Am uitat ca daca stau o zi inchisa in mine nu o sa cresc mai repede ci s-ar putea doar sa pierd o zi . Molia macar are un scop pentru care sta protejata in micul ei cocon ... ea stie ca va iesi de acolo cand va devebi un fluture frumos si liber. Dar eu? Eu in ce am sa ma transform oare?

Bianca Casaru

Despre mine la modul general ...

Scriu, uneori mai bine, alteori mai prost. Uneori scriu despre lucruri care ma enerveaza iar alteori despre lucruri care imi plac. Mi-e greu sa scriu despre lucrurile care imi sunt indiferente, care nu ma fac sa tresar, sa ma infurii sau sa rad. Mi-e greu sa descriu lucrurile care nu sunt nici vesele, nici tiste. Despre ceea ce voi scrie acum nu prea stiu bine in ce categorie sa plasez si va veti da seama imediat care este motivul pentru care nu pot sa ii aleg un loc. Nu pot sa spun ca imi plac, caci nu toate ma fac sa tresar, dar nici nu pot spune ca toate ma fac sa te privesc urat. Voi scrie asadar despre unghii si despre maini la modul general.

Am o mica obsesie pentru aceasta parte a corpului uman. Nu de putine ori mi se intampla sa nu imi placa un om pentru ca nu imi plac mainile lui. Imi plac mainile ingrijite, fine, care te fac sa visezi cand te ating. Nu suport sa vad o mana ale carei unghii arata de parca ar fi srijelit in pamant in cautare de safire. Sa vad o unghie a carei cuticula arata precum o carpa zdremtuita, lasata in soare cateva saptamani bune, dupa ce un caine s-a jucat cu ea , a tras cu dintii si a tarat-o prin apa, nu e tocmai un vis.

Nici eu nu am timp mereu de ale mele maini. Sunt momente in care oja de pe ele arata de parca ar fi doar niste nori razleti pe un cer albastru de vara iar atunci imi vine sa intru in pamant. Nu sa intru in pamant folosind unghiile pe post de lopata , ci sa intru in pamant de rusine ca cineva imi vede asemenea maini. Imi plac unghiile lungi. Acum unghiile mele sunt lungi si rosii. Sunt lungi si putin rotunjite la colturi, dar nu prea rau, caci departe de gustul meu sunt unghiile lungi si ascutite, ca de vultur.

Imi mai plac unghiile rosii. Rosii ca focul atunci cand este intaratat, sau ca trandafirul dimineata cand este sarutat de picaturile de roua, sau ca sangele atunci cand te-ai intepat in spinii trandafirului. Mi se pare ca denota o feminitate aparte, asta si in functie de unghiile pe care le pui :P.

Stii ce imi mai place? Imi place sa imi plimb unghiile pe bratele tale si pe spatele tau, apoi sa ma joc cu ele in parul tau . Imi place sa iti iau cate o suvita, rand pe rand, sa o rasucesc dupa degetul meu si sa ma joc asa cu ea pana cand adormim visand. Acum ca ai aflat acest mic gand, spune-mi tie ce iti place ? Despre ce ti-ar placea sa scrii?

Bianca Casaru

Do I look like I care?

Pentru ca este primul lucru pe care il fac dimineata. Ai fi spus ca nu ma vezi facand asta, insa asta fac. Deschid ochii si il caut apoi il iau in brate. Imi iau ursul in brate! Inca nu i-am dat un nume. Nu stiu ce nume sa ii dau. E mare si e de plus. E un urs panda, alb cu pete negre sau poate negru cu pete albe, nu stiu exact. In curand va implini un an. Adoarme langa mine in fiecare seara. Are grija sa nu fiu singura in patul ala in care nici acum nu m-am obisnuit sa dorm.

Urasc paturile moi. Acum de fiecare data cand ma asez in patul de acasa gandul imi zboara la patul de camin. Da, la patul ala tare, de fier, cu saltea veche si rupta dar in care visam atat de frumos in fiecare noapte. Imi este dor de noptile pierdute pe pervazul geamului din camin. Imi lipsesc serile in care nu aveam nimic de facut, nimic altceva inafara de a sta cu picioarele atarnand lenes si leganandu-le in vant. Imi este dor sa imi lipesc nasul de geamul ala imens al camerei si sa visez la un print. Vreau sa mai stau cu capul spijinit in maini si sa privesc in gol fara sa spun un cuvant. Ar fi frumos sa stau intinsa pe malul unui lac si sa ma joc cu degetul in apa rece, ascultand doar vantul, dar asta e deja departe de camera de camin.

Acum insa nu pot decat sa imi lipesc nasul de geam si sa ma gandesc la tot ce am de facut. Nu mai am timp de basme cu zane si printi.

Si de fapt te mint si ma mint. Am timp! Da, am timp sa visez, uneori prea mult. Imi place sa visez, sa alerg, sa lenevesc, sa ma plimb. Imi place sa fac tot ce vreau, uneori imi place sa fac si ce n-ar trebui. Nu am mintit cand am spus ca imi doresc sa fug la mare, sa imi ud hainele, sa ma tii in brate si sa ma intorc zambind!

Bianca Casaru

Astazi mi s-a rupt sufletul

In general ma gandesc mai mult la cei de langa mine decat la mine, prefer sa fiu eu ranita decat sa ii ranesc pe ceilalti. Ma las destul de greu impresionata.

Astazi insa am avut un motiv in plus sa cred ca viata e dura si rea. Dupa o zi in care am fost apreciata, in care mi s-a multumit, dupa o zi care ar fi putut fi aproape perfecta a trebuit sa vina seara ca sa strice tot. Am plecat de la munca, mi-am platit factura si am luat metroul. Pana aici nimic rau si anormal. A trebuit sa schimb la Unirii, cum de altfel fac si in fiecare dimineata. Din nou nimic anormal. Cand am ajuns insa pe podul peste Dambovita (caci pana pe 5 transferul intre Unirii 1 si Unirii 2 se face pe la suprafata), am vazut o batrana sprijinita de marginea podului.
Statea ghemuita si tremura. Parea atat de mica si era atat de zdremtuita. Nu stiu ce a fost cu mine, am scos o bancnota de 1 leu si m-am apropiat sa i-o dau. Statea cu fata aplecata in jos si mai scotea din cand in cand niste scancete. I-am intins banii in fata , insa nu ii lua. M-am simtit insultata. Ce 1 leu nu ii ajunge? Vrea mai mult? Dar apoi si-a ridicat privirea in sus si am observat ca nu vedea. Pleoapele erau cumva afundate in orbita. Cu toate astea inca ii mai curgeau lacrimi pe obraz. A fost cel mai groaznic sentiment pe care l-am avut in viata mea.

In acel moment am simtit cum mi se inmoaie picioarele. Eu, un om in toata firea, imbracata intr-o rochie mov si incaltata cu pantofi cu toc inalt. Eu un om normal care mai rar se lasa impresionat. Da eu, eu am cazut in genunchi in fata ei. Imi parea rau pentru ce gandisem. Simteam ca sunt mai rea decat toti ceilalti. Imi venea sa plang, sa tip, sa ma bat cu cei care nu au avut inima si au lasat-o acolo. Era inconjurata de mii de oameni si totusi singura pe acel pod. Iau eu, eu nu puteam sa fac nimic. Nu aveam cum sa o iau de acolo... Unde sa o duc?

Am realizat atunci ca ar trebui sa fiu fericita. Fericita pentru ca pot sa vad. Pentru ca pot sa ma bucur de lumini si culori. Fericita pentru ca sunt inconjurata de oameni, de prieteni, de familie, de cei la care tin.

Cand mai intalniti un batran pe strada va rog sa va ganditi de cateva ori inainte de a avea un gand rau despre el... Ganditi-va ca veti ajunge si voi batrani. Timpul nu sta in loc si parca se grabeste tot mai rau, nu mai are rabdare sa petrecem si noi mai mult ...

Bianca Casaru